Renașterea Anei: Când dragostea și pasiunea se întâlnesc după ani de tăcere

— Ana, iar stai cu ochii în gol? Ce-i cu tine în ultima vreme? vocea lui Sorin a spart liniștea din bucătărie, unde mă uitam la cana de ceai ca și cum aș fi putut citi viitorul în aburii ei. M-am trezit brusc din gânduri, ca și cum aș fi fost prinsă făcând ceva interzis.

— Nu e nimic, doar mă gândeam la copii… la cât de repede au crescut, am bâiguit, evitând să-l privesc în ochi. Dar adevărul era altul: mă gândeam la mine. La Ana care picta până târziu în noapte, la Ana care visa să expună într-o galerie din București. La Ana care nu mai era de mult.

Sorin a oftat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Ușa s-a închis încet, dar între noi s-a lăsat o liniște grea, ca o pătură udă aruncată peste sufletele noastre. De când plecaseră copiii la facultate – Irina la Cluj, Vlad la Iași – casa devenise prea mare, prea tăcută. Zgomotele lor, râsetele, certurile pentru telecomandă, toate dispăruseră. Rămăsesem doar noi doi și o mulțime de lucruri nespuse.

Într-o seară, după ce am spălat vasele mecanic, m-am dus în pod. Am tras după mine cutia veche cu vopsele și pensule. Mirosul acrilicilor uscați m-a izbit ca o amintire uitată. Am găsit și un șevalet prăfuit. L-am coborât încet și l-am așezat în colțul camerei mele. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot întrebat dacă nu cumva e prea târziu să mai fiu eu însămi.

A doua zi dimineață, Sorin m-a găsit pictând. Aveam vopsea pe mâini și pe obraji, iar pe pânză se contura chipul unei femei cu ochii mari, triști.

— Ce faci acolo? m-a întrebat, cu o sprânceană ridicată.

— Pictez. Simt că dacă nu fac asta acum, o să uit cine sunt.

A dat din cap, dar nu a spus nimic. Am simțit un zid între noi, ca și cum fiecare pensulă trasă pe pânză îl ridica tot mai sus.

Zilele au trecut. Eu pictam tot mai mult, el petrecea tot mai mult timp la serviciu sau în fața televizorului. Seara ne întâlneam la cină, dar vorbeam doar despre facturi sau vreme. Într-o seară, când am încercat să-i arăt un tablou nou – un peisaj cu dealurile copilăriei mele – mi-a spus sec:

— Nu înțeleg de ce te apuci acum de prostiile astea. Nu mai avem 20 de ani.

M-a durut mai tare decât aș fi crezut. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers pe jos prin cartier până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc că încerc să mă regăsesc. Dacă nu cumva rolul meu e să fiu doar soție și mamă.

Într-o zi, Irina m-a sunat pe video.

— Mamă, ce-i cu tine? Pari altfel… ai vopsea pe frunte!

Am râs pentru prima dată după mult timp.

— Pictez din nou, i-am spus. Și nu știu dacă fac bine sau rău.

— Faci bine! Nu te-ai gândit niciodată să expui? La Cluj sunt niște galerii mici unde poți trimite lucrări.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am trimis trei tablouri la o galerie din orașul nostru. Spre surprinderea mea, au fost acceptate pentru o expoziție colectivă. Când i-am spus lui Sorin, a ridicat din umeri:

— Dacă asta te face fericită…

Dar eu simțeam că mă prăbușesc sub greutatea indiferenței lui. În noaptea expoziției, el a refuzat să vină. Am mers singură. M-am simțit stingheră printre străini, dar când am văzut oamenii oprindu-se în fața tablourilor mele și zâmbind sau șoptind ceva unul altuia, am simțit că trăiesc din nou.

După expoziție, am primit un mesaj de la un bărbat pe Facebook – Radu, un vechi coleg de liceu care văzuse poze cu tablourile mele postate de galerie.

— Ana, nu-mi vine să cred că ai revenit la pictură! Ți-ai găsit curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Am început să vorbim tot mai des despre artă, despre visele noastre neîmplinite. Nu era nimic romantic între noi, dar discuțiile cu el îmi aminteau cine eram înainte să devin „doar” soție și mamă.

Sorin a observat schimbarea. Într-o seară m-a întrebat:

— Cine e Radu?

— Un prieten vechi care mă încurajează să pictez.

A urmat o ceartă cum nu mai avusesem de ani buni:

— Deci pentru el ai timp să vorbești, dar pentru mine nu? Pentru mine nu mai există Ana care râde sau visează?

— Pentru tine n-a existat Ana asta niciodată! am izbucnit eu. Tu ai vrut mereu doar liniște și ordine!

Am plâns amândoi în acea noapte. Pentru prima dată după mulți ani ne-am spus adevărul: că ne-am pierdut unul pe altul printre facturi și griji; că nu știm dacă ne mai iubim sau doar ne e teamă de singurătate.

A doua zi dimineață, Sorin mi-a adus cafeaua la pat – un gest mic, dar care mi-a dat speranță.

— Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem din nou… Poate ar trebui să vii cu mine la atelierul de pictură sâmbătă.

A venit. A stat timid într-un colț la început, apoi m-a ajutat să întind pânza pe șevalet. Nu s-a priceput deloc la culori, dar m-a privit altfel – cu curiozitate și blândețe.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit sau dacă vom reuși să ne regăsim complet. Dar știu că am avut curajul să mă caut pe mine însămi și să-i dau voie și lui Sorin să mă vadă așa cum sunt acum: imperfectă, visătoare, vie.

Oare câte femei ca mine trăiesc vieți tăcute, ascunzându-și pasiunile sub preșul rutinei? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne spunem: „Eu contez”? Voi ce ați face în locul meu?