„Ridică-te și fă-mi cafea”: Povestea unei veri care mi-a schimbat viața

— Ridică-te și fă-mi cafea, a zis Doru, cu vocea lui groasă, răgușită de la țigările pe care le fuma în fiecare dimineață pe balconul nostru. M-am uitat la el, încă buimacă de somn, și pentru o clipă am simțit cum sângele îmi fierbe în vene. Era a zecea zi de când fratele soțului meu se mutase la noi „pentru un weekend în familie”. Weekendul se transformase într-o eternitate.

Mihai, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îl cunoșteam prea bine: îi era teamă să-l supere pe Doru, să nu-l facă să se simtă nedorit. Dar eu? Eu eram deja invizibilă în propria casă.

— Doru, poate îți faci singur cafeaua azi, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

El a râs scurt, cu dispreț:

— Ce-i cu tine azi? Nu ești tu cea care zice mereu că familia e pe primul loc?

M-am ridicat încet din pat și am mers spre bucătărie. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimele zile: vasele murdare lăsate peste tot, prosoapele ude aruncate pe jos, televizorul dat la maxim până târziu în noapte. Doru nu era doar un musafir nepoftit, era un parazit care se hrănea cu bunăvoința noastră.

În timp ce pregăteam cafeaua, Mihai a intrat în bucătărie.

— Lasă, dragă, că nu mai stă mult. Zicea că pleacă mâine…

— A zis asta și acum trei zile. Și acum o săptămână. Mihai, nu vezi că profită de noi?

A oftat și a dat din umeri. Îl iubeam pe Mihai pentru blândețea lui, dar uneori blândețea devine slăbiciune. Și slăbiciunea asta mă sufoca.

Am pus ceștile pe masă și am încercat să ignor privirea evaluativă a lui Doru.

— Ai pus destul zahăr? a întrebat el fără să mulțumească.

În ziua aceea am ieșit din casă mai devreme decât de obicei. Aveam nevoie să respir alt aer. M-am plimbat prin parc și am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai pot. Doru nu pleacă și Mihai nu zice nimic.

— Draga mea, pune piciorul în prag! Casa ta nu e hotel! Dacă nu spui tu ceva, nimeni nu o va face pentru tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când m-am întors acasă, l-am găsit pe Doru întins pe canapea, cu picioarele pe masă și cutii goale de bere în jur.

— Ce-ai făcut de mâncare? a întrebat el fără să ridice ochii din telefon.

Am simțit cum mă cuprinde furia. M-am uitat la Mihai, care stătea rușinat într-un colț al sufrageriei.

— Doru, cred că e timpul să-ți cauți alt loc unde să stai. Weekendul s-a terminat de mult.

A izbucnit într-un râs batjocoritor:

— Ce-ai pățit? Ți-e greu să ai grijă de familie?

— Nu e vorba despre grijă. E vorba despre respect. Și despre limite. Ai depășit orice limită.

Mihai s-a ridicat încet și a venit lângă mine.

— Frate, cred că ar trebui să asculți ce spune Ana…

Doru s-a ridicat brusc și a început să strige:

— Asta vrei? Să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru tine?

Mihai a tăcut. Eu am simțit cum mi se rupe inima pentru el, prins între mine și fratele lui. Dar știam că dacă nu spun nimic acum, nu voi mai avea niciodată liniște în casa mea.

— Da, Doru. Vreau să pleci. Ai nevoie de ajutor? Te pot ajuta să-ți găsești un loc unde să stai temporar. Dar aici nu mai poți rămâne.

A doua zi dimineață, Doru a plecat fără să spună nimic. Casa era din nou liniștită, dar între mine și Mihai rămăsese o tăcere grea.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta, mi-a spus el într-un târziu.

— Nu e vina ta că ai un frate dificil. Dar e vina noastră dacă nu ne apărăm spațiul și liniștea.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Mihai s-a schimbat: suntem mai sinceri unul cu celălalt, dar uneori încă simt o umbră între noi. Doru nu ne-a mai vizitat niciodată.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc cu sentimentul că trebuie să suporte orice „de dragul familiei”? Cât de mult putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem complet? Poate că uneori curajul adevărat nu e să ierți sau să rabzi, ci să spui „ajunge”. Voi ce ați fi făcut în locul meu?