„Ridică-te și fă-mi o cafea!”: Cum fratele soțului meu a zguduit liniștea casei noastre

— Ridică-te și fă-mi o cafea, că doar nu stai degeaba!
Vocea lui Radu răsună în bucătărie ca un tunet, întrerupând liniștea dimineții. Mă uit la el, cu mâinile încă reci pe cana de ceai, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu e prima dată când vorbește așa, dar azi parcă doare mai tare. Mă uit spre Mihai, soțul meu, care citește ziarul la masă, prefăcându-se că nu aude.
— Radu, poate îți faci singur cafeaua, îi spun încet, cu voce tremurată.
El râde scurt, disprețuitor. — Ce-i, măi, ai uitat să fii gospodină?
Mihai oftează și-și ridică privirea: — Hai, Ilinca, nu te supăra. E obosit, lasă-l…
Mă ridic mecanic și pun ibricul pe foc. În minte mi se învârt gânduri negre: când s-a transformat casa mea într-un loc unde nu mai am voie să spun „nu”?
Radu venise la noi pentru un weekend. Avea nevoie să „scape de stres”, spunea el. Două săptămâni mai târziu, încă era aici. Își lăsa hainele peste tot, vorbea urât cu mine și cu Mihai, iar seara aducea prieteni gălăgioși fără să întrebe.
Într-o seară, după ce am strâns paharele murdare și am șters masa plină de firimituri, l-am găsit pe Mihai în dormitor, cu ochii în telefon.
— Mihai, nu mai pot. Nu e normal ce se întâmplă. Radu nu mă respectă deloc.
El oftează din nou, ca și cum i-aș cere ceva imposibil. — E fratele meu, Ilinca. Are o perioadă grea. Nu putem să-l dăm afară…
— Dar eu? Eu nu contez?
Mihai tace. Mă simt invizibilă.
A doua zi dimineață, Radu intră în bucătărie cu telefonul la ureche și râde tare. — Ilinca, vezi că vine și Alin diseară! Să faci ceva bun de mâncare!
Mă uit la el fără să spun nimic. În mine fierbe o revoltă pe care nu am avut niciodată curajul să o arăt. Îmi amintesc de mama mea care mereu îmi spunea: „Nu te lăsa călcată în picioare!” Dar aici, în casa asta care ar trebui să fie a mea, mă simt ca o musafiră.
Seara vine cu gălăgie și fum de țigară. Radu și prietenii lui râd tare în sufragerie. Eu stau în bucătărie și spăl vasele. Din când în când aud câte o glumă despre „neveste” și „gospodine”, iar râsetele lor mă fac să mă simt mică.
După ce pleacă toți, îl găsesc pe Mihai pe balcon.
— Nu mai pot trăi așa, Mihai! Nu sunt servitoarea fratelui tău!
El mă privește lung, obosit: — Ce vrei să fac? Să-l dau afară? E sângele meu…
— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?
Trec zilele și simt cum mă sting încetul cu încetul. Într-o dimineață, când Radu îmi cere iar cafeaua cu același ton poruncitor, ceva în mine se rupe.
— Fă-ți singur cafeaua! îi spun răspicat.
Se uită la mine surprins. Mihai ridică privirea din ziar.
— Ilinca…
— Gata! Nu mai suport! Nu sunt menajera nimănui! Dacă nu vă convine, plec eu!
Radu râde: — Ești nebună?
Mihai se ridică încet de la masă: — Ilinca… hai să vorbim.
— Nu mai am ce să vorbesc! Dacă tu nu poți pune limite fratelui tău, atunci o fac eu!
Îmi iau geaca și ies din casă tremurând de nervi și frică. Merg pe stradă fără țintă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Îmi sun mama.
— Mamă… nu mai pot.
Ea oftează la capătul firului: — Ilinca, tu trebuie să decizi ce meriți. Nimeni altcineva.
Stau pe banca din parc și mă gândesc la viața mea: la visurile mele de fată simplă din provincie care voia o familie fericită; la promisiunile lui Mihai că vom fi mereu o echipă; la realitatea în care sunt mereu pe ultimul loc.
După câteva ore mă întorc acasă. Radu nu mai e acolo. Mihai stă pe canapea cu ochii roșii.
— A plecat la un prieten. Poate ai dreptate… Poate am greșit că nu te-am apărat.
Mă așez lângă el și plângem amândoi în tăcere.
Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Dar știu că azi am spus „nu”. Azi am pus o limită.
Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?