Rochia care a aprins războiul: Lupta mea pentru ziua nunții

— Nu, nu vreau rochia aceea, mamă! am spus cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Eram în sufrageria părinților lui Vlad, logodnicul meu, iar pe masă trona o revistă veche cu mirese din anii ’90. Doamna Mariana, viitoarea mea soacră, îmi arunca priviri tăioase peste ochelari. — Dar e rochia pe care am purtat-o eu la nunta mea! E tradiție în familia noastră, a spus ea apăsat, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o sentință.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Visam la ziua asta de când eram copilă, la rochia aceea vaporoasă, albă ca spuma laptelui, cu dantelă fină și trenă lungă. Dar rochia Marianei era galbenă de timp, cu umeri bufanți și volane greoaie. Nu era a mea. Nu era visul meu.

— Vlad, spune-i tu! am șoptit, căutând sprijin în ochii lui. El a evitat privirea mea, jucându-se nervos cu verigheta de probă. — Hai să nu ne certăm acum, a murmurat el. — Nu e vorba de ceartă, e vorba de respect! a izbucnit Mariana. În familia noastră, mireasa poartă rochia mamei soacre! Așa a fost mereu!

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față, dar nu mi-a păsat. Am început să plâng în hohote, simțind că mă sufoc între două lumi: lumea lor, plină de reguli și tradiții, și lumea mea, în care voiam să fiu eu însămi.

Mama mea, Ana, m-a sunat chiar atunci. — Ce faci, Ilinca? Cum merge cu pregătirile? Am izbucnit din nou în plâns. — Nu pot… Nu mă lasă să aleg rochia! Vor să port… ceva ce nu simt că mă reprezintă! — Draga mea, e ziua ta. Nu lăsa pe nimeni să-ți fure bucuria. Dacă nu lupți acum pentru tine, când o vei face?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Avea dreptate. Dar cum să mă lupt cu o femeie care părea să aibă mereu ultimul cuvânt? Cum să-i spun lui Vlad că nu pot trăi toată viața făcând compromisuri?

Seara aceea a fost începutul unui război mut. Mariana a început să mă ignore la fiecare întâlnire de familie. Mă privea ca pe o intrusă care vrea să distrugă tot ce a construit ea. Vlad devenea tot mai tăcut și mai absent. Până și tata socru, domnul Ion, m-a tras deoparte într-o zi: — Ilinca, nu vrei să faci un mic compromis? Pentru liniștea tuturor…

Dar nu era vorba doar despre o rochie. Era vorba despre cine sunt eu și cine vreau să fiu. Despre dreptul meu la fericire.

Într-o seară, după o altă discuție tensionată cu Vlad, am decis să merg singură la atelierul de rochii unde visam să-mi fac rochia. Am probat modelul ales de mine și m-am privit în oglindă. Pentru prima dată după mult timp, am zâmbit sincer. Acolo era Ilinca cea adevărată.

Când am ieșit din atelier, Mariana mă aștepta afară. — Crezi că poți să faci totul după capul tău? m-a întrebat rece. — Nu vreau să vă rănesc, dar nici nu pot trăi viața altcuiva! am răspuns eu cu voce tremurată.

A urmat o tăcere apăsătoare. — Dacă nu porți rochia mea, nu vin la nuntă! a spus ea și a plecat fără să se uite înapoi.

Am ajuns acasă sfâșiată între vinovăție și furie. Vlad m-a găsit plângând pe podea. — Ilinca… ce facem? — Tu ce vrei să facem? am întrebat printre sughițuri. Vrei o soție sau o păpușă care să asculte mereu de mama ta?

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii umflați de nesomn. — Am vorbit cu mama. I-am spus că te iubesc și că vreau ca tu să fii fericită. Dacă nu poate accepta asta… atunci va trebui să trăiască cu alegerea ei.

Ziua nunții a venit cu soare și nori deopotrivă. Mariana nu a venit la biserică. Vlad era palid, dar mi-a zâmbit când m-a văzut în rochia mea albă ca visul copilăriei mele. Mama mea plângea de fericire.

La petrecere, spre seară, Mariana a apărut pe neașteptate. S-a uitat lung la mine și mi-a șoptit: — Poate că ai avut dreptate… Poate că fiecare femeie merită propria poveste.

Am dansat împreună un vals timid, iar lacrimile ne-au unit mai mult decât orice tradiție.

Acum mă întreb: câte femei renunță la visele lor doar pentru a mulțumi pe alții? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?