Rolul din care nu există ieșire – Povestea unei femei românce în închisoarea familiei

— Nu mai pot, mamaie! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le mai pot opri. Mamaie, bătrâna care m-a crescut, se uita la mine cu ochii ei blânzi și obosiți, dar nu spunea nimic. Știa că nu există cuvinte care să aline durerea unei femei care și-a pierdut libertatea.

Mă numesc Irina și am 34 de ani. Povestea mea nu e una de dragoste, ci de supraviețuire. M-am măritat cu Vlad la 25 de ani, după ce părinții mei au insistat că „e băiat bun, are serviciu stabil la primărie și vine dintr-o familie respectată”. Nu l-am iubit niciodată cu adevărat, dar am crezut că iubirea vine după nuntă, așa cum îmi spunea mama. „O să vezi tu, Irina, că așa e la noi. Întâi faci ce trebuie, apoi te obișnuiești.”

La început, totul părea suportabil. Vlad era tăcut, dar politicos. Soacra mea, doamna Lidia, părea grijulie. Dar încet-încet, controlul a început să se strecoare în viața mea ca o boală. „Nu ieși din casă fără să știu eu”, „Nu cheltui banii pe prostii”, „Nu te îmbrăca așa, ce-o să zică lumea?” — fiecare zi aducea o nouă regulă.

După ce s-a născut fiica noastră, Ana-Maria, am simțit că mă sufoc. Soacra venea zilnic să „mă ajute”, dar de fapt îmi supraveghea fiecare mișcare. „Nu-i da copilului lapte praf, că nu-i sănătos!”, „Nu-l lua în brațe prea mult, că-l răsfeți!” Vlad nu spunea nimic. Stătea cu ochii în telefon sau la televizor și dădea din cap aprobator la orice zicea mama lui.

Într-o zi, am încercat să-i spun lui Vlad că nu mai pot. Că vreau să lucrez din nou, să am și eu un rost al meu. M-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Irina, ce-ți mai trebuie serviciu? Ai tot ce-ți trebuie aici. Ai grijă de copil și de casă. Lasă prostiile astea cu cariera!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar vocea lui Vlad — era vocea tuturor femeilor din sat care șopteau la gard: „Așa e la noi, fata mamii. Rabdă!”

Au trecut anii și m-am transformat într-o umbră. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una — „N-ai voie la cafea?”, „Nu poți veni la ziua mea?” — până când n-a mai sunat nimeni. Mama a murit între timp, tata s-a retras în tăcerea lui amară. Singura mea alinare era Ana-Maria, dar și ea începea să observe tristețea din ochii mei.

Într-o seară de iarnă, când ningea ca-n povești și casa era scufundată în liniște, Ana-Maria m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că nu știu ce înseamnă fericirea? Că am uitat cine sunt?

— Da, iubita mea… — am mințit cu un zâmbet forțat.

Dar adevărul era altul. În fiecare noapte mă întrebam: dacă aș pleca acum, unde m-aș duce? Cine m-ar ajuta? În satul nostru mic din Buzău, divorțul e încă o rușine. O femeie singură e privită ca o paria. Și totuși…

Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc cu verișoara mea, Simona, care locuia la oraș.

— Irina, tu nu vezi că te stingi pe picioare? Vino la mine! Îți găsesc eu ceva de lucru! Nu poți trăi toată viața după regulile altora!

Am plâns în hohote la telefon. Mi-era frică de reacția lui Vlad, de furia soacrei, de bârfele satului. Dar mai tare mi-era frică să nu mă pierd de tot.

În noaptea aceea am avut un vis: eram într-o cameră fără ferestre și fără uși. Bateam cu pumnii în pereți și strigam după ajutor, dar nimeni nu mă auzea.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu și soacra era ocupată în grădină, am început să împachetez câteva haine pentru mine și pentru Ana-Maria. Inima îmi bătea nebunește. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot trăi așa. Am nevoie de aer.”

Când am ieșit pe poartă cu fetița de mână, simțeam că toată lumea mă privește pe furiș. Dar pentru prima dată după mulți ani simțeam și o urmă de speranță.

Simona m-a primit cu brațele deschise la Ploiești. Primele zile au fost grele — Ana-Maria plângea după tatăl ei, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Am găsit un job la o brutărie și am cunoscut alte femei ca mine — femei care au avut curajul să spună „Ajunge!”. Am început să merg la consiliere psihologică și să-mi recuperez bucățile pierdute din suflet.

Vlad a venit după noi după două luni. A încercat să mă convingă să mă întorc acasă.

— Irina, gândește-te la copil! Ce-o să zică lumea?

— Lumea nu trăiește viața mea! — i-am răspuns pentru prima dată cu voce tare.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului Simonei și privesc apusul peste blocuri gri. Ana-Maria desenează lângă mine o casă mare cu ferestre larg deschise.

Mă întreb: câte femei ca mine mai trăiesc încă în camere fără uși? Câte vor avea curajul să iasă? Oare chiar e atât de greu să-ți iei viața înapoi?