Rugăciune sub fereastra spitalului: Cum am pierdut și regăsit speranța când soția mea lupta pentru viață

— Nu mă lăsa, Ioana! Nu acum! am strigat, cu mâinile tremurânde, încercând să-i simt pulsul sub pielea rece. Era dimineață devreme, iar mirosul de cafea abia începea să umple bucătăria. Ioana, soția mea de doisprezece ani, se prăbușise dintr-odată pe gresia rece, cu ochii dați peste cap. Am sunat la 112 cu vocea gâtuită de panică, iar copiii noștri, Daria și Vlad, plângeau în pragul ușii.

Ambulanța a venit repede, dar timpul părea să se dilate. În drum spre spital, am ținut-o de mână, repetându-i ca un descântec: „O să fie bine, o să fie bine…” Dar nu știam dacă mă mințeam pe mine sau pe ea.

La Urgențe, medicii au preluat-o imediat. Am rămas singur pe holul acela alb, cu miros de dezinfectant și pași grăbiți. Mama Ioanei a venit la scurt timp, cu ochii roșii și vocea aspră:

— Ce-ai făcut cu fata mea? Mereu ai împins-o să muncească prea mult! Dacă pățește ceva, nu te iert!

Am simțit un nod în gât. Nu era momentul pentru reproșuri, dar nici nu puteam să-i răspund. Poate avea dreptate. Ioana lucra mult, iar eu nu am știut să o opresc. Poate dacă aș fi fost mai atent…

Orele s-au transformat în zile. Ioana era la Terapie Intensivă, inconștientă. Medicii vorbeau în șoaptă despre un anevrism cerebral. Șansele erau mici. Am început să vin zilnic sub fereastra salonului ei, pentru că nu mă lăsau să intru. Stăteam acolo cu mâinile împreunate, rugându-mă pentru un semn.

Într-o seară friguroasă, Daria m-a sunat plângând:

— Tata, de ce nu vine mama acasă? Vlad nu vrea să mănânce nimic…

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Încercam să fiu puternic pentru ei, dar în fiecare noapte plângeam în tăcere pe perna Ioanei. Mă gândeam la toate momentele în care am certat-o pentru fleacuri sau am uitat să-i spun cât o iubesc.

Într-o zi, preotul satului, părintele Radu, m-a găsit sub fereastra spitalului.

— Nu ești singur, Mihai. Dumnezeu lucrează prin oameni. Trebuie doar să crezi.

— Nu mai pot, părinte… Nu mai am putere nici să sper.

— Atunci lasă-L pe Dumnezeu să spere pentru tine.

Vorbele lui mi-au rămas în minte ca o ancoră într-o mare agitată.

În familie lucrurile se complicau. Mama Ioanei mă acuza tot mai des:

— Dacă nu te-ai fi încăpățânat să rămâneți aici, la oraș, poate n-ar fi ajuns așa! La țară era altfel… O să-ți pierzi copiii!

Tata încerca să mă ajute cu copiii, dar era depășit de situație. Vlad făcea crize de furie, Daria se izola în camera ei. La școală au început să apară probleme; dirigintele m-a sunat:

— Domnule Popescu, Daria e tot mai absentă… Poate ar fi bine să discutați cu un psiholog.

Dar cum să le explic copiilor că și eu sunt la fel de pierdut?

Într-o noapte am visat-o pe Ioana. Era îmbrăcată în rochia ei preferată și îmi zâmbea blând:

— Nu renunța la noi, Mihai. Încă nu e timpul…

M-am trezit plângând și am fugit la spital înainte de răsărit. Am stat din nou sub fereastră și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, dacă mai există un miracol pentru noi… dă-mi un semn!

În acea zi, medicul m-a chemat în biroul lui.

— Domnule Popescu… S-a trezit. E slăbită și confuză, dar e conștientă.

Am izbucnit în lacrimi și am căzut în genunchi chiar acolo, în fața tuturor. Când am intrat la ea, Ioana m-a privit cu ochii mari și umezi:

— Mihai… unde sunt copiii?

— Te așteaptă acasă… toți te așteptăm.

Recuperarea a fost lungă și grea. Ioana a avut nevoie de luni întregi de terapie și sprijin psihologic. Relația cu mama ei s-a reparat încet; am început să vorbim deschis despre greșelile fiecăruia și despre cât de ușor putem pierde totul într-o clipă.

Copiii au trecut prin propriile lor lupte. Daria a început să scrie poezii despre frică și speranță; Vlad s-a apropiat mai mult de mine decât oricând.

Acum, când privesc în urmă la acele zile negre sub fereastra spitalului, mă întreb: De ce trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să ne dăm seama cât de mult contează cei dragi? Oare câți dintre noi uităm să spunem „te iubesc” până când e prea târziu?