Rușinea care nu-mi aparține: Povestea unei mame între datorie, sărăcie și așteptări

— Mamă, de ce nu poți să fii și tu ca mama lui Vlad? De ce nu poți să mă ajuți și tu cu ceva?
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiti și mirosul de ciorbă de cartofi care încerca să acopere frigul din casă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită. Afară ningea mocnit, iar în sufletul meu era o iarnă care nu mai trecea de ani buni.

Irina stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă acuzator. Avea 28 de ani, era frumoasă și mereu aranjată, dar în ochii ei vedeam o nemulțumire care mă durea mai tare decât orice boală. M-am ridicat încet de pe scaun, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Irina, știi că fac tot ce pot… N-am avut niciodată bani mulți. De-abia mă descurc cu pensia asta amărâtă. Nu pot să mă compar cu părinții lui Vlad. Ei au afacerea lor, eu am doar două mâini muncite și o inimă obosită.

Ea a oftat și a dat ochii peste cap.

— Nu e vorba doar de bani, mamă! Dar mereu trebuie să inventez scuze când mă întreabă Vlad sau soacra mea de ce nu vii cu nimic la copii, la zilele lor de naștere. Ei le aduc telefoane noi, haine scumpe… Tu vii cu o pungă de mere sau niște plăcinte. Mă simt prost, mă simt… rușinată!

Cuvântul acela — rușinată — m-a lovit ca o palmă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi-o ia la galop. Am vrut să-i spun că n-are dreptate, că dragostea mea ar trebui să-i fie de ajuns. Dar am tăcut. Pentru că știam că lumea în care trăim nu iartă sărăcia.

Mi-am amintit de copilăria Irinei. Cum îi coseam rochițe din resturi de materiale primite de la vecine. Cum îi făceam păpuși din cârpe și îi citeam povești la lumina unei lămpi cu gaz. Niciodată nu s-a plâns atunci. Era fericită cu puținul nostru. Dar acum… acum trăia într-o altă lume, una în care valoarea omului se măsoară în cadouri scumpe și poze pe Facebook.

— Irina, nu pot să-ți dau ce nu am. Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume. Și pe copiii tăi îi iubesc la fel. Dacă aș putea, le-aș da totul…

Ea a dat din cap, nemulțumită.

— Știu că mă iubești, dar uneori simt că nu faci destul. Vlad zice că nici măcar nu te străduiești să găsești ceva mai bun. Că ai putea să lucrezi la curățenie la oraș sau să vinzi ceva la piață…

M-am simțit umilită. Eu, care muncisem toată viața la CAP, apoi la brutărie, apoi ca femeie de serviciu la școală… Eu, care nu avusesem niciodată concediu sau zile libere, care îmi toceam mâinile pentru fiecare leu.

— Irina, am 62 de ani. Nu mai pot să car saci sau să stau în frig la piață. Abia mă țin picioarele…

Ea s-a uitat la mine cu milă amestecată cu iritare.

— Atunci nu te mira că lumea ne judecă! Toți cred că suntem niște săraci fără ambiție. Nici măcar copiii mei nu se bucură când vii la ei. Se uită la cadourile tale și le lasă într-un colț…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât mă doare.

După ce Irina a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. Am stat mult timp pe scaun, privind la pereții goi și la poza veche cu noi două, zâmbind într-o vară demult apusă.

În zilele următoare am încercat să-mi văd de treabă. Am făcut plăcinte pentru nepoți, am strâns niște nuci din grădină și le-am pus într-o pungă frumoasă. M-am dus la ziua lui Radu, băiatul cel mare al Irinei. Când am intrat în casă, soacra ei — doamna Stancu — era deja acolo, cu un pachet mare împachetat elegant.

— Vai, Maria dragă! Ce-ai adus acolo? — a întrebat ea zâmbind fals.

— Niște plăcinte și nuci din grădină… — am spus încet.

— Ce drăguț! — a zis ea, dar privirea i s-a oprit pe cutia cu logo strălucitor pe care o adusese ea: un smartwatch pentru Radu.

Irina m-a privit scurt și a dat din umeri.

— Las-o, mamă… Copiii oricum nu prea mănâncă plăcinte.

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu a deschis pachetul soacrei și a țipat de bucurie. Plăcintele mele au rămas pe masă, neatinse.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. M-am întors acasă pe jos prin zăpadă, cu sufletul greu ca plumbul. M-am întrebat dacă mai contez pentru fiica mea sau dacă am devenit doar o povară rușinoasă pentru ea.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Irina la telefon.

— Mamă, n-am timp acum… — mi-a spus grăbită.

Am simțit că mă îndepărtează tot mai mult. M-am gândit să mă angajez undeva part-time, dar cine mai angajează o femeie trecută de 60 de ani? Am încercat să vând câteva borcane de dulceață la piață, dar lumea voia totul pe gratis sau pe datorie.

Într-o seară am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, te rog să nu mai aduci plăcinte data viitoare. Copiii vor altceva.”

Am plâns atunci ca un copil mic. M-am simțit inutilă și respinsă.

Dar într-o zi, când eram în grădină și culegeam mere pentru compot, a venit vecina mea, tanti Lenuța.

— Maricico, tu ești o mamă bună! S-o știi! Nu toți copiii știu să aprecieze ce au… Săraca mama mea n-avea nici atât cât ai tu și tot ne iubea cu tot sufletul!

Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc: oare chiar contează doar banii? Oare dragostea unei mame poate fi umbrită de lipsurile materiale?

Acum stau singură în casa mea micuță și mă întreb: Oare unde am greșit? Oare copiii noștri vor ajunge vreodată să prețuiască ceea ce contează cu adevărat? Sau suntem condamnați să fim judecați doar după ceea ce putem pune pe masă?