„Să-l iert pe Radu, care s-a întors după ce m-a părăsit?”: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă între furie și disperare. Era seara târziu, iar ploaia bătea în geamuri ca un avertisment. Radu stătea în pragul ușii, ud leoarcă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Te rog, Ilinca, lasă-mă să-ți explic… Nu am dormit nopți întregi gândindu-mă la tine, la noi… la ce am pierdut.

Am simțit cum mi se strânge inima. Doi ani trecuseră de când Radu plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu Mara, fiica noastră adolescentă, și cu o casă care părea prea mare și prea rece. Doi ani în care am învățat să mă ridic din pat dimineața fără să mă gândesc la el, să gătesc pentru doi și să mă prefac că nu mă doare când Mara întreba „De ce nu vine tata acasă?”

Când a plecat, a făcut-o brusc. Într-o seară de aprilie, după o ceartă banală despre facturi și programul Mariei la școală. A spus că nu mai poate, că s-a îndrăgostit de cineva de la serviciu — o fată cu zece ani mai tânără. Am rămas cu un gol imens și cu rușinea de a le explica părinților mei, vecinilor, prietenilor. Mama mi-a spus: „Ilinca, trebuie să fii tare pentru Mara. Nu te lăsa doborâtă.” Dar eu simțeam că mă prăbușesc cu fiecare zi.

Au urmat luni de tăcere. Radu nu a mai sunat decât rar, să întrebe de Mara. Fata îl ura — sau cel puțin așa spunea — dar îl căuta cu privirea la fiecare serbare școlară. Eu m-am refugiat în muncă: contabilitate la o firmă mică din oraș, ore suplimentare ca să nu mă gândesc la el. Prietenele îmi spuneau să ies la întâlniri, dar nu puteam. Îmi era frică să iubesc din nou.

Apoi, într-o seară ca asta, l-am găsit pe Radu în fața ușii. Avea cearcăne adânci și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am greșit enorm, Ilinca. Am crezut că pot începe o viață nouă, dar tot ce am făcut a fost să distrug tot ce era bun în viața mea. Te rog… dă-mi o șansă să repar.

Am izbucnit în plâns. M-am gândit la toate nopțile în care am adormit cu perna udă de lacrimi, la Mara care îmi spunea „Nu mai plânge, mami”, la tata care mă întreba dacă am nevoie de bani. M-am gândit la cât de greu mi-a fost să mă ridic singură.

— Cum ai putut? Cum ai putut să ne lași pentru ea? Ai idee cât am suferit?

Radu a căzut în genunchi.

— Nu există scuză pentru ce am făcut. Dar nu pot trăi fără tine și fără Mara. Am încercat… Am crezut că sunt fericit, dar eram doar gol pe dinăuntru.

Mara a apărut în capătul holului. S-a uitat la tatăl ei cu ochi mari și triști.

— Ce cauți aici? Ai venit să ne mai rănești o dată?

Radu a întins mâna spre ea.

— Mara, știu că te-am dezamăgit. Nu merit iertarea ta, dar vreau să încerc să fiu din nou tatăl tău.

Fata s-a retras în cameră fără un cuvânt. Am rămas singură cu Radu și cu toate amintirile noastre: vacanțele la mare când Mara era mică, serile când dansam în bucătărie pe muzica veche de la radio, certurile și împăcările noastre.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, întrebându-mă dacă pot ierta trădarea lui Radu. Prietenele mi-ar spune să-l las să plece — „Odată trădător, mereu trădător!” — dar inima mea nu era atât de sigură. Îl iubisem cincisprezece ani; îi știam toate defectele și toate calitățile. Știam cât de greu îi era să-și ceară iertare.

A doua zi dimineață, mama a venit pe neașteptate.

— L-ai primit înapoi? m-a întrebat direct.

— Nu știu ce să fac… Sunt atât de obosită să fiu singură, dar mi-e frică să nu sufăr din nou.

Mama m-a luat în brațe.

— Ilinca, iertarea nu e pentru el. E pentru tine. Dacă simți că poți merge mai departe cu el fără să-ți pierzi respectul pentru tine însăți… atunci dă-i o șansă. Dar dacă nu poți uita ce a făcut… nu te forța doar ca să nu fii singură.

Am privit-o pe Mara cum își făcea ghiozdanul pentru școală. Era tăcută și tristă — copilul meu care crescuse prea repede din cauza greșelilor noastre de adulți.

În zilele care au urmat, Radu a încercat să repare: a venit cu flori pentru mine și cu dulciuri pentru Mara; a reparat robinetul din bucătărie; a stat ore întregi vorbind cu fata despre școală și prieteni. Dar între noi rămânea mereu un zid invizibil — zidul trădării.

Într-o seară, după ce Mara s-a culcat, l-am întrebat:

— Dacă te primesc înapoi… cum știu că nu vei pleca iar?

Radu a oftat adânc.

— Nu pot promite nimic altceva decât că voi lupta în fiecare zi ca să-ți recâștig încrederea. Știu că nu merit iertarea ta… dar vreau să încerc.

Am rămas mult timp tăcuți. În sufletul meu era o luptă între dorința de a avea din nou o familie și teama că voi fi rănită iar. Poate că nu există răspuns corect — doar curajul de a face o alegere și de a trăi cu ea.

M-am uitat la Radu și am spus încet:

— Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care trebuie să-l facem vreodată. Dar oare merită riscul? Voi putea vreodată să uit? Sau e timpul să-mi găsesc drumul fără tine?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o astfel de trădare sau ați merge mai departe?