Scrisoarea care mi-a răscolit trecutul

„Nu-mi pasă ce crezi, Irina! Ești datoare să-ți ajuți mama!” Vocea mamei răsuna în mintea mea, deși nu o mai auzisem de ani buni. Stăteam pe marginea patului, cu scrisoarea ei mototolită în mâini, și simțeam cum inima mi se strânge. Afară ploua mocănește, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. În scrisoare, mama îmi cerea bani. Nu pentru o urgență medicală, nu pentru că ar fi fost în pragul disperării, ci pentru că „așa se face între mamă și fiică”.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Drumul Taberei, cu pereții subțiri și certuri dese. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar mama a rămas cu mine și cu fratele meu mai mic, Vlad. Dar nu a fost niciodată cu adevărat prezentă. Îmi amintesc cum veneam acasă de la școală și găseam ușa încuiată. Stăteam pe preș, cu ghiozdanul în brațe, până când se întorcea ea de la muncă sau de la vreo prietenă. Când intra pe ușă, rareori mă întreba dacă mi-e foame sau dacă am nevoie de ceva. De cele mai multe ori, începea să țipe: „De ce nu ai făcut curat? De ce ai luat nota aia proastă? Din cauza ta mi-e viața grea!”

Ani de zile am încercat să-i câștig dragostea. Îi făceam micul dejun, îi scriam bilețele cu „Te iubesc”, îi aduceam flori de pe marginea drumului. Dar răspunsul era mereu același: un oftat, o privire rece sau o palmă peste față dacă îndrăzneam să spun că mă doare ceva. Vlad era prea mic să înțeleagă, dar eu am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată destul.

La 18 ani am plecat la facultate la Iași, doar ca să scap. Am muncit ca ospătăriță, am împărțit chiria cu alte două fete și am jurat că nu mă voi întoarce niciodată acasă. Cu timpul, am început să mă vindec. Am făcut terapie, am învățat să mă apreciez și să-mi construiesc propria familie. Acum am 34 de ani, un soț care mă iubește și o fetiță de cinci ani, Mara. Viața mea părea liniștită până când a venit scrisoarea.

„Irina, știu că ai bani acum. Nu e corect să mă lași să mă chinui când tu trăiești bine. Trimite-mi 2.000 de lei până la sfârșitul lunii.” Atât. Fără „te rog”, fără explicații, fără vreo urmă de regret pentru anii în care m-a făcut să mă simt invizibilă.

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. Soțul meu, Radu, m-a găsit plângând în bucătărie.

– Ce s-a întâmplat?
– Mama… mi-a scris. Vrea bani.
– Și ce vrei să faci?
– Nu știu… Simt că dacă nu-i dau, sunt un om rău. Dar dacă îi dau… parcă trădez copilul din mine.

Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu ești datoare nimănui cu fericirea ta.” Dar vocea mamei era mai puternică decât orice logică.

Am încercat să vorbesc cu Vlad. El încă locuiește în București și are o relație rece cu mama.

– Irina, tu chiar crezi că merită? După tot ce ne-a făcut?
– E mama noastră…
– Da, dar nu a fost niciodată mamă cu adevărat. Dacă îi dai bani acum, va cere mereu.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Mara și la promisiunea pe care mi-am făcut-o: să nu-i fac niciodată ce mi s-a făcut mie. Să fiu prezentă, caldă, blândă. Să-i arăt că e iubită necondiționat.

A doua zi am sunat-o pe mama. Mi-a răspuns după al treilea apel.

– Da?
– Mamă… am primit scrisoarea ta.
– Și?
– De ce ai nevoie de bani?
– Pentru mine! Nu trebuie să-ți dau explicații! Ești fiica mea!
– Știi că nu am uitat cum a fost când eram mică…
– Nu mai dramatiza! Toți părinții mai țipă la copii! Acum ai bani și nu vrei să ajuți!

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

– Mamă… eu am nevoie să aud că îți pare rău pentru ce a fost.
– Nu am timp de prostii din astea! Ori îmi dai banii, ori nu mai vreau să aud de tine!

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată în viață am simțit că pot alege pentru mine.

Au trecut câteva zile și mama nu m-a mai sunat. Vlad mi-a scris un mesaj: „Ai făcut bine.” Dar eu încă mă simt vinovată. O parte din mine vrea să creadă că oamenii se pot schimba, că poate într-o zi mama va înțelege cât m-a rănit.

Mara s-a urcat în brațele mele și m-a întrebat: „Mami, tu ai fost tristă când erai mică?” I-am zâmbit și i-am spus: „Da, dar acum sunt fericită pentru că te am pe tine.”

Mă întreb: oare e vreodată prea târziu să ne vindecăm? Sau unele răni rămân deschise toată viața? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?