Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Povara datoriilor și legăturile de sânge

— Nu pot să cred că iarăși e vorba de bani, am șoptit, cu scrisoarea în mână, tremurând. Vlad, soțul meu, m-a privit peste marginea ceștii de cafea, încercând să citească pe chipul meu dacă e ceva grav sau doar o altă zi proastă la birou.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era o dimineață obișnuită de marți, cu miros de cafea proaspătă și zgomotul tramvaiului de pe bulevard. Dar scrisoarea aceea, cu scrisul mamei, mi-a dat lumea peste cap. Nu era prima dată când îmi cerea ajutor, dar niciodată nu o făcuse atât de oficial, atât de rece. O foaie albă, cuvinte tăioase: „Irina, am nevoie de 8.000 de lei urgent. Nu mai am pe nimeni. Te rog.”

Am simțit cum mă sufoc. Vlad a venit lângă mine și a citit peste umărul meu. A oftat adânc.

— Ce vrei să faci?

Nu știam. Între mine și mama fusese mereu o prăpastie. Tata ne-a părăsit când aveam 12 ani, iar mama s-a închis în ea însăși. A început să bea, să se certe cu vecinii, să mă acuze că nu sunt destul de bună. Am plecat la facultate la București și am jurat că nu mă mai întorc niciodată în apartamentul nostru din Galați. Dar sângele apă nu se face, nu?

— Irina, nu ești obligată să o ajuți dacă nu poți sau nu vrei. Știi asta, da?

Vlad avea dreptate. Dar cum să-i explic că fiecare refuz mă doare ca o rană veche care nu se mai vindecă? Cum să-i spun că mă simt vinovată pentru tot ce i s-a întâmplat mamei după ce am plecat?

Am sunat-o pe sora mea, Mihaela. Ea locuia încă în Galați, aproape de mama.

— Mihaela, ai primit și tu scrisoare?

— Da, mi-a cerut 5.000 de lei. Nu știu ce să fac, Irina. Eu abia mă descurc cu copiii…

Am simțit furie și neputință.

— De ce ne face asta? De ce nu ne sună pur și simplu?

— Pentru că îi e rușine. Sau poate vrea să ne facă să ne simțim vinovate. Nu știu…

Mihaela a oftat și ea. Am simțit că suntem două fetițe pierdute într-o lume prea mare pentru noi.

Seara, Vlad a venit acasă cu două beri și o privire blândă.

— Hai să vorbim deschis. Dacă îi dai banii, ce se schimbă? O ajuți sau doar prelungești problema?

Am stat mult pe gânduri. Mama nu lucra de ani buni. Avea datorii la întreținere, la farmacie, la vecini. Îi trimisesem bani și înainte, dar niciodată nu era suficient.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama plângea în bucătărie, la zilele când mă trimitea să cer zahăr de la vecini, la Crăciunurile fără brad și fără cadouri. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cauza nefericirii ei.

A doua zi am decis să merg la Galați. Vlad a insistat să vină cu mine.

Când am intrat în apartamentul copilăriei mele, m-a izbit mirosul de mucegai și tristețe. Mama stătea pe canapea, cu ochii roșii.

— Irina… n-ai venit să mă cerți?

— Nu, mamă. Am venit să vorbim.

A început să plângă încet.

— Nu mai pot… Sunt singură… Toată lumea mă judecă…

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng și eu.

— Mamă, de ce nu m-ai sunat? De ce scrisoare?

— Pentru că mi-e rușine… Pentru că știu că te-am rănit… Dar n-am pe nimeni altcineva…

Am stat lângă ea și i-am luat mâna în mâinile mele. Era rece și uscată.

— Mamă, eu te iubesc. Dar nu pot să repar totul cu bani. Trebuie să vrei și tu să te ajuți.

A tăcut mult timp.

— Crezi că mai pot? Crezi că mai are rost?

Mi-au dat lacrimile.

— Da, mamă. Dar trebuie să vrei tu prima dată.

Am stat împreună toată ziua. Am făcut curat prin casă, am gătit ceva simplu și am vorbit despre lucruri mici: despre Mihaela, despre vreme, despre vecina care s-a mutat.

La plecare, i-am lăsat niște bani — nu toți cei pe care îi ceruse — și i-am promis că o voi ajuta să găsească un psiholog la Galați.

În tren spre București, Vlad m-a strâns de mână.

— Ai făcut tot ce ai putut. Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

M-am uitat pe geam la câmpurile pustii și m-am întrebat: oare cât din ceea ce suntem vine din familie? Și cât putem schimba noi cu adevărat?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător — ați simțit povara datoriilor părinților sau a vinovăției moștenite din copilărie. Voi cum ați proceda? Unde trageți linia între iubire și sacrificiu?