Scrisoarea care mi-a sfâșiat familia: Povestea mea despre trădare și iertare

— Irina, ai primit ceva de la poștă, cred că e de la mama ta, mi-a spus soțul meu, Radu, în timp ce îmi întindea un plic alb, cu scrisul ei inconfundabil. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai vorbisem cu mama de aproape un an, de la scandalul acela monstruos de Crăciun, când a aruncat în mine cuvinte grele, iar eu am răspuns la fel. De atunci, liniștea dintre noi era mai apăsătoare decât orice ceartă.

Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era o hârtie oficială, cu antetul unui avocat. Am citit și nu-mi venea să cred: mama mă dădea în judecată pentru pensie de întreținere. Pentru prima dată în viață, am simțit că nu mai am aer. Cum să-mi dea mama mea în judecată? Eu, care am crescut-o singură pe sora mea mai mică, după ce tata a murit și ea a căzut în depresie? Eu, care i-am dus cumpărături ani la rând și am plătit facturile când nu avea bani?

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Radu, văzându-mi fața albă ca varul.

— Mama… mă dă în judecată pentru alimente, am șoptit. Nu-mi venea să cred nici când rosteam cuvintele.

Radu a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Trebuie să vorbiți. Nu se poate să ajungeți aici.

Dar cum să vorbesc cu ea? Cum să trec peste toate reproșurile pe care mi le-a aruncat de-a lungul anilor? Că nu sunt o fiică bună, că nu îi dau destui bani, că am ales să mă mut la oraș și am lăsat-o singură la țară. Când tata a murit, aveam doar 17 ani. Mama s-a prăbușit și eu a trebuit să fiu adultul casei. Am renunțat la facultate ca să pot avea grijă de ea și de Ana, sora mea mai mică. Ani la rând am muncit pe brânci, am făcut naveta între București și satul nostru din Dâmbovița, doar ca să le fie lor bine.

Dar nimic nu a fost suficient pentru mama. Mereu găsea ceva de reproșat: ba că nu vin destul de des acasă, ba că nu îi dau destui bani, ba că nu o ajut suficient cu gospodăria. Când m-am măritat cu Radu și am făcut un copil, a spus că „m-am vândut” și că am uitat de ea.

Am stat toată noaptea cu scrisoarea în mână. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama plângea în bucătărie și eu îi încălzeam ceaiul; la zilele când mergeam împreună la cules de prune și râdeam până ne dureau obrajii; la certurile care au devenit tot mai dese după moartea tatei.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Ana.

— Ai auzit ce-a făcut mama? am întrebat-o direct.

Ana a oftat.

— Da, Irina… Mi-a spus că nu mai are bani deloc și că tu ai salariu mare la București. Eu abia mă descurc cu copiii… Știi cum e mama, nu se gândește decât la ea.

— Dar cum să mă dea în judecată? Să-și dea propria fiică în judecată?

— E disperată… Dar nici eu nu cred că e corect ce face.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de tot ce nu ne-am spus niciodată una alteia, de toate rănile vechi care nu s-au vindecat.

În zilele următoare am primit citația oficială. Radu încerca să mă liniștească:

— Poate e doar un strigăt de ajutor… Poate are nevoie să știe că îți pasă.

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Mama nu știa să ceară ajutor fără să rănească. Totul era o luptă pentru ea: lupta pentru atenție, pentru bani, pentru dragoste.

Am mers la avocat. Mi-a spus:

— Din păcate, legea e clară: dacă părintele dovedește că nu se poate întreține singur și copiii au posibilități materiale, pot fi obligați să plătească pensie de întreținere.

Am ieșit din biroul lui simțindu-mă ca un copil pedepsit pe nedrept. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru mama și Ana. La toate serile când nu aveam bani nici de tramvai și mergeam pe jos ca să le pot cumpăra pâine.

În ziua procesului, m-am întâlnit cu mama pe holul tribunalului. Era îmbătrânită, cu ochii roșii de plâns. Când m-a văzut, a întors capul. Nici măcar nu a vrut să mă salute.

Judecătorul a întrebat-o:

— Doamnă Popescu, de ce ați ales această cale?

Mama a început să plângă:

— Pentru că nu mai pot! Sunt singură! Fata mea are bani și nu vrea să mă ajute!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Aș fi vrut să țip: „Nu e adevărat! Ți-am dat tot ce-am avut!” Dar am tăcut. În fața instanței, totul părea simplu: o mamă bătrână și bolnavă cere ajutor de la fiica ei „ingrată”. Nimeni nu știa povestea noastră adevărată.

La final, judecătorul a decis: trebuie să-i plătesc mamei pensie alimentară lunară. Am ieșit din sală cu inima frântă. Mama a trecut pe lângă mine fără să spună nimic.

Seara aceea am plâns până târziu. Radu m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Copilul meu dormea liniștit în camera lui și m-am întrebat dacă într-o zi va ajunge să mă urască așa cum simțeam eu acum față de mama mea.

Au trecut luni de atunci. Îi trimit mamei banii lunar, dar nu mai vorbim deloc. Ana încearcă uneori să ne împace, dar fiecare discuție se termină cu reproșuri și lacrimi.

M-am întrebat adesea: unde am greșit? Ce fel de mamă își dă copilul în judecată? Dar și ce fel de fiică sunt eu dacă nu pot trece peste orgoliu ca să-mi ajut mama?

Poate că unele răni din familie nu se vindecă niciodată complet. Sau poate avem nevoie doar de curaj ca să spunem „iartă-mă” înainte să fie prea târziu.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum poți ierta când te simți trădat chiar de propria mamă?