Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Povestea unei trădări și a renașterii mele

„Nu pot să mai continui așa, Ana. Îmi pare rău.” Cuvintele astea, scrise cu pixul tremurat al lui Sorin pe o coală albă, mi-au sfâșiat sufletul într-o dimineață de martie. Am găsit scrisoarea pe masa din bucătărie, lângă cana mea de cafea aburindă. Pentru o clipă, am crezut că e o glumă proastă. Dar nu era. Era realitatea crudă care mă lovea fără milă.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat Mara, fetița noastră de opt ani, privind la mine cu ochii ei mari și speriați.

Am încercat să-mi șterg lacrimile și să-i zâmbesc, dar nu am reușit decât să mă bâlbâi:

— Nimic, iubita mea… doar… doar am vărsat cafeaua.

Adevărul era că nu știam cum să-i spun că tatăl ei vrea să plece. Că familia noastră urma să se destrame. Că tot ce am construit împreună în ultimii doisprezece ani se prăbușea ca un castel de nisip lovit de valuri.

Am stat ore întregi pe canapea, cu scrisoarea în mână, încercând să înțeleg unde am greșit. Sorin nu dăduse niciun semn că ar fi nefericit. Sau poate nu am vrut eu să văd? În ultima vreme era tot mai distant, venea târziu acasă, iar telefonul îi era mereu pe silențios. Dar eu am pus totul pe seama stresului de la serviciu.

Când a venit acasă în acea seară, l-am așteptat în bucătărie. Inima îmi bătea nebunește.

— Sorin, trebuie să vorbim.

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Nu m-a privit în ochi.

— Ana, nu mai pot. M-am săturat de certuri, de rutina asta… Simt că nu mai sunt eu însumi.

— Și Mara? Ce-i vei spune? Cum poți să ne faci asta?

— O să-i explic eu… O să fie bine. Tu ești puternică, Ana. O să te descurci.

Puternică? Nu mă simțeam deloc așa. Mă simțeam trădată, aruncată la gunoi ca o haină veche. Am izbucnit:

— E cineva? Spune-mi adevărul!

A tăcut. Tăcerea lui era răspunsul pe care îl bănuiam deja. Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Cine e? O cunoști de mult?

— Nu contează… Nu despre ea e vorba. E despre mine. Vreau altceva de la viață.

Am izbucnit în plâns. Am urlat la el, l-am implorat să se gândească la Mara, la mine, la tot ce am trăit împreună. Dar el era deja plecat cu sufletul.

În zilele următoare, am fost nevoită să mă prefac că totul e bine pentru Mara. Mergeam la serviciu la bibliotecă, zâmbeam colegelor mele — Irina și Camelia — dar simțeam că mă sufoc. Seara, când Mara adormea, plângeam în pernă până adormeam epuizată.

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate.

— Ana, ce ai? Ești palidă ca varul.

I-am spus totul printre suspine. Ea a oftat și m-a strâns în brațe.

— Bărbații… Când li se pune pata, nu-i mai oprește nimeni. Dar tu trebuie să fii tare pentru Mara.

— Nu pot, mamă… Nu știu cum.

— Ba poți! Ai trecut prin atâtea… Ți-ai crescut singură copilul cât Sorin era plecat la muncă în Germania. Ai avut grijă de casa asta când toți te credeau slabă. Acum nu te lăsa doborâtă!

Cuvintele ei m-au trezit puțin din amorțeală. În următoarele zile am început să mă gândesc la mine. Cine sunt eu fără Sorin? Ce vreau eu de la viață?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am deschis laptopul și am început să scriu un jurnal. Am scris despre frica mea de singurătate, despre furia față de Sorin și despre rușinea pe care o simțeam față de vecini și rude. Mi-era teamă că lumea mă va judeca: „Uite-o și pe Ana! N-a fost în stare să-și țină bărbatul acasă!”

Într-o zi, la bibliotecă, Camelia mi-a spus:

— Ana, hai cu noi la teatru vineri! Nu poți sta mereu tristă.

Am acceptat fără tragere de inimă. Seara aceea mi-a schimbat viața. Am râs pentru prima dată după mult timp. Am cunoscut oameni noi — printre ei era și Vlad, un profesor de istorie divorțat, cu doi copii mari. Am vorbit ore întregi despre cărți și filme vechi românești.

După acea seară, am început să ies mai des. Am descoperit că pot fi interesantă și fără Sorin lângă mine. Vlad mi-a devenit prieten apropiat; nu era vorba de dragoste, ci de sprijin și înțelegere.

Între timp, Sorin venea tot mai rar pe la noi. Mara suferea în tăcere; într-o seară m-a întrebat:

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Am strâns-o tare la piept și i-am spus:

— Tati te iubește mereu, doar că uneori oamenii mari fac alegeri grele.

Au urmat luni grele: avocați, acte, discuții despre custodie și bani. Sorin voia să vândă apartamentul și să împărțim banii. M-am opus cu disperare — nu voiam ca Mara să-și piardă casa copilăriei.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă la notar, i-am spus:

— Dacă ai vreun dram de suflet, lasă-ne casa! Pentru Mara!

Sorin a cedat într-un final. Poate din vinovăție, poate din oboseală. Am rămas cu apartamentul și cu inima frântă.

Dar încet-încet am început să mă reconstruiesc. Am mers la terapie, am citit mult despre iertare și despre cum să-mi regăsesc echilibrul. Am început chiar un club de lectură pentru mame singure la bibliotecă — și am descoperit că nu sunt singură în suferința mea.

Astăzi, după un an de la acea scrisoare blestemată, mă uit în oglindă și văd o altă femeie: mai puternică, mai sigură pe ea, mai vie ca niciodată. Mara râde din nou și are prieteni noi. Eu și Vlad bem uneori cafeaua împreună și vorbim despre viață fără regrete.

Mă întreb uneori: dacă nu găseam acea scrisoare, aș fi avut vreodată curajul să mă descopăr pe mine însămi? Poate că unele sfârșituri sunt doar începuturi deghizate… Voi ce ați fi făcut în locul meu?