Scrisoarea de pe Prag: Povestea Nadei și a Familiei Sale din Târgu Mureș

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce încercam să-mi țin surioara, pe Ilinca, departe de scandalul care izbucnise din nou în bucătărie. Tata, cu vocea lui groasă și obosită, trântise ușa și plecase în noapte, lăsându-ne iarăși singure cu grijile și frigul care pătrundea prin ferestrele vechi ale apartamentului nostru din Târgu Mureș.

Era decembrie, iar orașul părea mai trist ca niciodată. Zăpada acoperea trotuarele, dar nu putea ascunde sărăcia care ne apăsa pe umeri. Mama încerca să ne liniștească, dar ochii ei trădau disperarea. „O să fie bine, draga mea. O să vezi că Dumnezeu nu ne lasă.” Dar eu nu mai credeam în minuni. Aveam 17 ani și simțeam că lumea întreagă se prăbușește peste noi.

În dimineața următoare, când am ieșit să iau laptele lăsat de vecinul nostru, domnul Popescu, am găsit pe prag o plic galben, fără expeditor. L-am ridicat cu mâinile tremurânde și l-am deschis. Înăuntru era o bancnotă de 200 de lei și un bilet scris cu litere rotunde: „Nu renunțați. Cineva se gândește la voi.”

Am fugit înapoi în casă, strigând: „Mamă! Uite ce am găsit!” Mama a privit banii ca pe o minune, dar apoi a început să plângă în hohote. „Nu știu cine ne-a trimis asta, dar e ca o gură de aer.”

Tata s-a întors abia spre seară, mirosind a alcool și cu ochii roșii. Când i-am arătat plicul, a râs amar: „Poate că cineva vrea să scape de noi. Sau poate e o glumă proastă.” Am simțit cum furia îmi urcă în piept. „De ce trebuie să fii mereu așa? De ce nu poți să vezi că cineva chiar ne-a ajutat?” Tata a ridicat din umeri și s-a trântit pe canapea.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit tot mai tensionată. Tata era tot mai absent, mama tot mai obosită, iar eu mă simțeam prinsă între dorința de a pleca și responsabilitatea față de Ilinca. La școală, colegele mă evitau pentru că nu aveam haine noi sau telefon scump. Doamna profesoară de română, doamna Dobre, m-a chemat într-o zi după oră:

— Nada, te văd abătută. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am dat din cap și am fugit pe holuri, rușinată că cineva ar putea afla cât de greu ne este acasă.

Apoi, într-o altă dimineață friguroasă, am găsit iar un plic pe prag. De data asta erau 100 de lei și o felicitare cu un brad desenat stângaci. Am început să cred că există cu adevărat cineva care ne urmărește și vrea să ne ajute. Dar cine? Am întrebat-o pe mama dacă bănuiește pe cineva.

— Poate doamna Vasile de la etajul trei… Sau poate domnul Popescu… Dar nu cred că ar face asta fără să spună nimic.

Tata a început să devină suspicios. Într-o seară, l-am auzit certându-se cu mama:

— Cine știe ce face fata ta! Poate are vreun prieten bogat care-i trimite bani!

M-am simțit jignită și am izbucnit:

— Nu e adevărat! Nu am pe nimeni! De ce nu poți să crezi că există oameni buni?

Tata a tăcut și s-a retras în camera lui. Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nu-l judeca prea aspru. E speriat și el…

În Ajunul Crăciunului, am găsit cel mai mare plic: 500 de lei și o scrisoare lungă:

„Dragă familie,
Știu că treceți prin momente grele. Și eu am fost cândva în locul vostru. Nu vă pierdeți speranța. Oamenii buni există chiar dacă nu-i vedeți mereu. Voi continua să vă ajut cât pot. Crăciun fericit!”

Am plâns toți trei – pentru prima dată după mult timp – împreună. Tata a spus încet:

— Poate că ar trebui să încercăm și noi să fim mai buni unii cu alții…

Acel Crăciun a fost altfel. Am cumpărat o mică prăjitură și câteva portocale pentru Ilinca. Am stat la masă împreună, fără certuri, fără reproșuri. Tata a început să caute de lucru mai serios, mama s-a înscris la un curs de croitorie organizat la biserică.

Dar misterul binefăcătorului nu mi-a dat pace. Într-o zi, am decis să las un bilet pe prag: „Mulțumim pentru tot ce faceți pentru noi. Dacă vreți să vorbiți cu noi, vă așteptăm cu drag.”

Nimeni nu a venit. Dar plicurile au continuat să apară din când în când, mereu la momentul potrivit.

Anii au trecut. Tata s-a schimbat mult – nu s-a lăsat complet de băutură, dar era mai prezent acasă. Mama a început să câștige bani din croitorie și chiar m-a învățat și pe mine câteva trucuri. Eu am intrat la facultate la Cluj cu bursă socială.

Într-o zi, când m-am întors acasă în vacanță, am găsit un ultim plic: „Acum e rândul vostru să ajutați pe alții.”

M-am uitat la Ilinca – deja adolescentă – și am știut că trebuie să fac ceva bun pentru altcineva.

Mă întreb adesea: oare câți oameni ca noi trec zilnic pe lângă miracole mici fără să le vadă? Oare cât de mult poate schimba viața unui om un gest simplu? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?