Scrisoarea pe care n-am vrut niciodată s-o scriu

— Ce-ai, doamnă, nu vezi că-i defect? Ține-l acasă, nu-l mai scoate printre oameni normali!

Cuvintele astea, scuipate cu dispreț de un bărbat necunoscut, au răsunat ca un tunet pe aleea dintre blocuri. Mâna lui Vlad s-a strâns mai tare în a mea. Avea doar opt ani și ochii lui mari, albaștri, mă priveau speriați, ca și cum ar fi vrut să înțeleagă ce greșise. Am simțit cum mi se taie respirația. Mi-a venit să urlu, să-l iau pe Vlad în brațe și să fug departe, unde nimeni nu ne-ar mai putea răni. Dar am rămas acolo, cu inima bătând nebunește, încercând să nu plâng.

— Haide, Vlad, mergem acasă, i-am spus încet, încercând să-mi maschez vocea tremurată.

În lift, Vlad a început să plângă. Nu plângea des. De obicei râdea la orice prostioară, dar acum lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. — De ce a zis nenea că sunt defect? Nu sunt defect, mami…

Mi-am mușcat buza până la sânge. Cum să-i explic unui copil cu sindrom Down că lumea poate fi atât de crudă? Cum să-i spun că pentru unii oameni, diferențele sunt motive de ură?

Seara, după ce l-am culcat pe Vlad și i-am mângâiat părul până a adormit, am stat pe întuneric în bucătărie. Îmi venea să sparg ceva, să urlu la univers pentru nedreptatea asta. Dar apoi mi-am amintit de mama mea: „Nu răspunde niciodată răului cu rău. Fii tu schimbarea.”

Așa că am luat o foaie de hârtie și am început să scriu. Scrisoarea pe care n-am vrut niciodată s-o scriu.

„Domnule necunoscut,

Astăzi mi-ați insultat copilul. Ați spus că e defect și că nu are ce căuta printre oameni normali. Vreau să știți că Vlad nu e defect. E copilul meu. E sufletul meu. Are sindrom Down, da. Dar știe să iubească mai mult decât mulți adulți pe care i-am întâlnit vreodată. Știe să râdă din inimă, știe să ierte fără să ceară nimic în schimb.

Poate că nu va ajunge niciodată medic sau avocat. Poate că nu va citi niciodată un roman întreg sau nu va merge singur la magazin. Dar Vlad știe să fie OM. Și asta e tot ce contează.”

Am postat scrisoarea pe Facebook, pe grupul cartierului. Nici nu mă gândeam că va avea vreun impact. Dar a doua zi dimineață, telefonul îmi vibra fără oprire: zeci de mesaje de la vecini, de la părinți pe care nu-i cunoșteam.

„Mi-ați dat lacrimi în ochi.”
„Și eu am un copil special și mă lupt cu prejudecățile zilnic.”
„Vlad e norocos că vă are.”

Dar printre mesaje era și unul de la sora mea, Irina:

— Gianna, tu chiar crezi că o scrisoare schimbă ceva? Oamenii tot răi rămân.

Irina mereu a fost pragmatică. Când i-am spus prima dată că Vlad are sindrom Down, a tăcut mult timp la telefon. Apoi a zis doar: „O să fie greu.” Și a avut dreptate. De când s-a născut Vlad, viața noastră s-a împărțit între spitale, terapii și priviri lungi pe stradă.

Soțul meu, Cătălin, a reacționat altfel la incident:

— Trebuia să-i răspunzi! Să nu-l lași să te calce în picioare!

Dar eu nu pot altfel. Nu pot răspunde urii cu ură. Nu pot să-l învăț pe Vlad că lumea e doar un loc ostil.

În zilele următoare, am început să primesc invitații la cafea de la alte mame din cartier. Una dintre ele, Mariana, mi-a povestit cum fiica ei cu autism a fost dată afară dintr-un loc de joacă pentru că „deranja copiii normali”. Alta mi-a spus că băiatul ei cu epilepsie e poreclit „robotul” la școală.

Am început să ne întâlnim regulat în parc cu copiii noștri „diferiți”. La început erau priviți ciudat de ceilalți părinți. Dar încet-încet, copiii s-au jucat împreună. Un băiețel blond i-a dat lui Vlad o mașinuță fără să-i pese că vorbește mai greu.

Într-o seară, când îl culcam pe Vlad, m-a întrebat:

— Mami, eu pot să fiu prieten cu toți copiii?

— Sigur că poți, puiule. Și dacă cineva te rănește cu vorba sau fapta lui, tu tot poți alege să fii bun.

M-am gândit mult la Irina și la ce mi-a spus: „O scrisoare nu schimbă nimic.” Poate are dreptate. Poate lumea nu se schimbă peste noapte. Dar știu sigur că pentru câteva zile am simțit solidaritate și iubire din partea unor oameni necunoscuți. Și poate cineva care a citit scrisoarea mea va privi altfel un copil ca Vlad data viitoare.

Câteodată mă întreb dacă am făcut destul pentru el sau dacă ar trebui să-l protejez mai mult de răutatea lumii. Dar apoi îl văd râzând în parc cu ceilalți copii și îmi dau seama că fiecare pas mic contează.

Oare cât de mult putem schimba lumea doar printr-o vorbă bună? Sau poate… totul începe cu o scrisoare scrisă din inimă?