Singurătatea Victoriei: Povara Trecutului și Căutarea Iubirii

— De ce nu răspunzi niciodată la telefon după ora opt? am întrebat-o, privindu-i mâinile care tremurau ușor pe cana de ceai. Era a treia întâlnire cu Victoria și deja simțeam că fiecare gest al ei ascunde o poveste nespusă. Ploua mărunt afară, iar lumina slabă din cafenea îi desena umbre pe chipul obosit.

Victoria a zâmbit forțat, evitându-mi privirea. — Nu-mi place să vorbesc seara. Atunci mă gândesc la ai mei, la ce-a fost… și nu vreau să mă audă nimeni.

Am simțit un nod în gât. Era ceva în felul în care rostea cuvintele, ca și cum fiecare silabă era o piatră pe care o căra de ani de zile. Avea 42 de ani, dar ochii ei păreau mult mai bătrâni. Eu, după zece ani de întâlniri fără sens după divorț, credeam că nimic nu mă mai poate surprinde. Dar Victoria era altceva.

Am încercat să glumesc, să destind atmosfera, dar ea a rămas tăcută. — Știi, lumea mă întreabă mereu de ce sunt singură. De ce nu am copii, de ce nu am un soț, de ce nu ies în oraș. Dar nimeni nu întreabă ce s-a întâmplat cu adevărat.

— Și ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

Victoria a oftat adânc. — Tata era violent. Mama tăcea mereu. Eu… eu am învățat să nu fac zgomot, să nu deranjez. Am crescut cu frica în sânge. Când am plecat la facultate la București, am crezut că scap. Dar frica rămâne cu tine, ca o umbră.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi aminteam de propriul meu tată, mereu nemulțumit, mereu gata să ridice vocea. Dar la mine nu fusese niciodată violență fizică. La Victoria era altceva, ceva mai adânc.

— Și după aceea? am întrebat, fără să știu dacă vreau cu adevărat să aflu.

— După aceea… am încercat să iubesc. Am avut un logodnic, Mihai. Era bun la început, dar apoi a început să mă controleze. Să-mi spună cu cine pot vorbi, unde pot merge. Am crezut că așa e iubirea, că trebuie să rabzi. Dar într-o zi m-am trezit și am fugit. De atunci… nu mai pot avea încredere.

Am tăcut mult timp după ce mi-a spus asta. M-am gândit la toate femeile pe care le întâlnisem în ultimii ani, la cât de puțin știam despre ele cu adevărat. La cât de puțin ne cunoaștem unii pe alții.

— Știi, Timotei — mi-a spus ea într-o seară, când am dus-o acasă și ploaia bătea în geam — oamenii cred că dacă ai trecut de 40 de ani și ești singur, e ceva în neregulă cu tine. Dar nimeni nu vede câte lupte ai dus ca să ajungi aici.

Am încercat să o țin de mână, dar s-a tras ușor înapoi. — Nu pot încă, mi-a șoptit. Nu vreau să te rănesc.

În zilele următoare am început să mă gândesc obsesiv la ea. La felul în care își pieptăna părul dimineața, la cum își mușca buza când era nervoasă. Am început să-i trimit mesaje scurte: „Bună dimineața!” sau „Ai grijă de tine!”. Uneori răspundea după ore întregi, alteori deloc.

Prietenii mei râdeau de mine la bere: — Ce faci, Timotei? Te-ai îndrăgostit de o fantomă?

Dar eu știam că e reală. Că sub armura ei era o inimă care încă bătea, chiar dacă încet și cu teamă.

Într-o duminică am invitat-o la mama acasă, la prânz. Mama mea era genul care judeca repede: — Fata asta nu vorbește prea mult… E ceva ciudat la ea.

Victoria a zâmbit politicos și a ajutat la strâns masa. După ce am plecat, mi-a spus: — E greu să fii acceptată când toți așteaptă să fii altcineva.

Am început să mă cert cu mama din cauza ei:
— Nu poți să judeci oamenii după cât vorbesc sau cât zâmbesc!
— Timotei, tu nu vezi? Fata asta ascunde ceva! O să te facă să suferi!

Dar eu nu puteam renunța la Victoria. Simțeam că dacă o pierd pe ea, pierd ceva din mine însumi.

Într-o seară am găsit-o plângând pe banca din fața blocului ei.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriat.
— M-a sunat fratele meu din Italia… Tata e bolnav rău. Trebuie să merg acasă la Bacău. Mi-e frică să-l văd după atâția ani…

Am luat-o în brațe și i-am spus că voi merge cu ea dacă vrea. A refuzat categoric:
— Trebuie să fac asta singură. Dacă nu mă împac cu trecutul meu acum, n-o să pot merge mai departe niciodată.

A plecat a doua zi dimineață și nu mi-a mai scris aproape două săptămâni. Am trăit fiecare zi ca pe un chin, întrebându-mă dacă se va mai întoarce vreodată.

Când a revenit, era schimbată. Mai liniștită, dar și mai distantă.
— L-am iertat pe tata, mi-a spus simplu. Dar nu pot să mă iert pe mine pentru anii pierduți în frică.

Am încercat să-i spun că timpul nu e pierdut niciodată dacă înveți ceva din el. Dar ea doar a zâmbit trist:
— Poate ai dreptate… Dar unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum stau singur în apartament și mă gândesc la Victoria. La cât de greu e să iubești pe cineva care încă luptă cu propriii demoni. Oare putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de trecut? Sau suntem condamnați să-l purtăm cu noi toată viața?