Soacra care a vrut să ne ajute… și a sfârșit prin a ne destrăma familia. Lupta mea pentru liniște și un cămin al meu

— Nu așa se face sarmaua, Ilinca! Trebuie să pui mai mult orez, altfel nu iese cum trebuie! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din bucătărie, tăioasă și sigură pe ea, în timp ce eu încercam să-mi păstrez calmul. Era Ajunul Crăciunului, primul nostru Crăciun în casa nouă, și visam la o atmosferă caldă, liniștită, doar eu, Vlad și fetița noastră, Mara. Dar, ca de obicei, Viorica era acolo, cu mânecile suflecate, gata să preia controlul.

M-am uitat la Vlad, sperând să-mi citească disperarea din priviri. El doar a ridicat din umeri, cu un zâmbet stânjenit, și a ieșit din bucătărie. M-am simțit abandonată, din nou. De când ne-am mutat în casa pe care am cumpărat-o cu greu, cu rate și sacrificii, Viorica a găsit mereu motive să fie prezentă: ba să ne ajute cu Mara, ba să ne aducă „ceva bun”, ba să ne arate cum se face una sau alta. La început am apreciat, dar încet-încet, am simțit că nu mai am aer.

— Ilinca, nu te supăra, dar dacă nu știi să gătești, mai bine mă lași pe mine, a continuat ea, fără să-și dea seama cât de tare mă rănea. Am strâns din dinți și am încercat să-mi văd de treabă, dar simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă sapă pe dinăuntru.

Seara, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai e casa noastră, ci a mamei tale. Nu pot să respir, nu pot să fiu eu însămi. Te rog, fă ceva!

El a oftat, evitându-mi privirea.

— Ilinca, știi că mama vrea doar să ajute. Și, sincer, fără ea nu ne-am fi descurcat cu Mara când ai început serviciul. E greu să-i spun să nu mai vină…

— Dar nu e vorba doar de ajutor! E vorba că nu mă simt respectată, că nu am spațiul meu, că nu pot lua nicio decizie fără să fie comentată sau corectată! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

A doua zi, Viorica a venit din nou, de data asta cu o sacoșă plină de mâncare și cu o listă de „sfaturi” pentru creșterea Marei. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, tremurând, și am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot. Simt că mă pierd. Nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai am loc în propria mea casă…

Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să pui o limită. Altfel, o să te pierzi cu totul. Vorbește cu Vlad, serios. Nu lăsa lucrurile așa.

Am încercat. Am vorbit cu Vlad din nou, dar de fiecare dată, el găsea scuze pentru mama lui. „Așa e ea, nu vrea răul nimănui”, „Fără ea nu ne-am fi descurcat”, „E singură, are nevoie de noi”. Și eu? Eu de cine am nevoie?

Timpul a trecut, iar tensiunile au crescut. Viorica a început să vină tot mai des, să stea tot mai mult. Într-o zi, am găsit-o în camera Marei, schimbându-i hainele fără să mă întrebe. Mara plângea, iar Viorica îi spunea:

— Nu mai plânge, bunica știe mai bine ce-ți trebuie!

Atunci am simțit că explodez.

— Doamnă Viorica, vă rog să mă lăsați să am grijă de copilul meu! am spus, cu voce tremurată.

Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună.

— Ilinca, nu fi ridicolă! Eu am crescut doi copii, știu ce fac. Dacă nu era pentru mine, nici Vlad nu era cine e azi!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad a intrat în cameră, atras de gălăgie.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic, doar că Ilinca crede că știe mai bine decât mine cum să crească un copil, a spus Viorica, cu un ton acuzator.

— Vlad, te rog, spune-i mamei tale să respecte deciziile noastre! am spus, aproape implorând.

El a rămas tăcut. Apoi a spus, încet:

— Mamă, poate ar fi bine să o asculți și pe Ilinca…

Viorica a izbucnit în plâns.

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru voi?

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel. Viorica a început să se victimizeze, să le spună tuturor rudelor că eu sunt o noră nerecunoscătoare, că nu o las să-și vadă nepoata. Vlad s-a retras tot mai mult în el, evitând conflictele. Eu am început să mă simt tot mai singură, tot mai izolată.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare, de certuri mocnite, de priviri acuzatoare la mesele de familie. Mara a început să întrebe de ce bunica nu mai vine așa des. Eu nu mai aveam răspunsuri.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Vlad, am luat o hotărâre. Mi-am făcut bagajul și am plecat cu Mara la mama mea. Aveam nevoie de liniște, de spațiu, de timp să-mi adun gândurile. Vlad a venit după două zile, cu ochii roșii de plâns.

— Ilinca, nu vreau să te pierd. Dar nu știu ce să fac. Mama e singură, tu ești supărată, Mara suferă…

— Vlad, nu pot trăi la nesfârșit între două focuri. Ori suntem o familie și avem granițele noastre, ori fiecare merge pe drumul lui. Nu mai pot să mă sacrific la nesfârșit.

A urmat o perioadă grea, cu terapie de cuplu, cu discuții lungi și dureroase. Vlad a început, încet-încet, să înțeleagă. Am stabilit reguli clare: vizite programate, spațiu personal, decizii luate împreună. Viorica a fost rănită, s-a supărat, dar cu timpul a acceptat. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel, dar am câștigat ceva mult mai important: liniștea și respectul în propria mea casă.

Uneori mă întreb: oare chiar poți iubi și urî aceeași persoană? Oare sacrificiul pentru familie merită dacă te pierzi pe tine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?