Soacra mea a fost mereu sprijinul nostru, dar am aflat prea târziu cât de mult a suferit în tăcere

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea soacrei mele, Lidia, a răsunat brusc în bucătărie, printre aburii de ciorbă și chiotele copiilor din sufragerie. Am rămas cu lingura suspendată deasupra oalei, uitându-mă la ea ca la o străină. Niciodată nu ridicase tonul la mine. Niciodată nu o văzusem atât de obosită, cu ochii roșii și obrajii trași.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, aproape șoptit, de parcă mi-era teamă să nu se spargă ceva între noi.

— Nu mai pot să am grijă de copii zi de zi. Nu mai pot să fiu aici mereu. Mă doare spatele, mă dor picioarele, mă doare sufletul că nu pot spune nimic fără să vă supăr… — a izbucnit ea în plâns, iar eu am simțit cum mi se strânge inima.

Până atunci, crezusem că totul e în regulă. Lidia fusese mereu acolo: dimineața venea la noi înainte să plecăm la serviciu, îi ducea pe Vlad și pe Mara la grădiniță sau la școală, gătea, făcea curat, îi lua înapoi acasă, le dădea de mâncare, îi culca la prânz. Eu și soțul meu, Radu, veneam seara obosiți, dar liniștiți că totul e sub control. Ne lăudam prietenilor că avem o soacră de aur.

Nu mi-am pus niciodată problema că poate nu vrea să fie „de aur”. Că poate ar vrea să fie doar Lidia — femeia care a crescut doi copii singură după ce socrul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Că poate ar vrea să meargă la biserică cu prietenele ei sau să citească liniștită pe bancă în parc. Dar eu nu am întrebat niciodată.

— De ce nu mi-ai spus până acum? — am întrebat-o, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Pentru că știu cât de greu vă este vouă. Pentru că nu vreau să fiu povară. Dar simt că mă sting pe picioare… — a spus ea printre suspine.

În acea clipă, Mara a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Mamaie, unde mi-e ursulețul? — și-a strâns-o de picior, fără să observe ochii ei plini de lacrimi.

— În camera ta, draga mea… — a răspuns Lidia cu o voce stinsă.

Am simțit un val de vinovăție care m-a lovit ca un tren. Cum am putut să fiu atât de oarbă? Cum am putut să cred că e normal ca o femeie trecută de 60 de ani să ducă tot greul casei noastre?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru rutina noastră comodă. Radu a venit acasă și l-am tras deoparte:

— Trebuie să vorbim serios despre mama ta. Nu mai poate continua așa. E epuizată.

— Dar ce vrei să facem? Să plătim bonă? Să-mi iau concediu? — a răspuns el iritat, ca și cum problema era a mea.

— Nu știu! Dar nu putem s-o lăsăm să se prăbușească doar pentru că nouă ne e mai ușor! — am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi și frustrări adunate: că el nu mă ajută destul, că eu sunt prea stresată cu serviciul, că mama lui nu știe să spună „nu”. În noaptea aceea nici n-am dormit. M-am gândit la toate momentele când Lidia a venit la noi cu plasele pline de cumpărături, când a stat cu copiii bolnavi ca să nu lipsesc eu de la muncă, când a făcut cozonaci pentru toată familia de Crăciun și s-a prăbușit pe canapea după ce au plecat musafirii.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Lidia pe balcon, privind în gol spre blocurile cenușii.

— Ilinca… îmi pare rău dacă te-am supărat aseară. Poate am exagerat… — a început ea timid.

— Nu! Eu îmi pare rău! N-am vrut niciodată să te împing peste limitele tale. Doar că… nici nu m-am gândit că ai și tu nevoie de timp pentru tine. Poți să iei o pauză cât ai nevoie. Ne vom descurca.

A zâmbit trist:

— Să știi că iubesc copiii ăștia ca pe ochii din cap. Dar simt că nu mai am putere. Și uneori mă doare că nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine.

M-au durut vorbele ei mai tare decât orice ceartă cu Radu. Am început să caut soluții: am vorbit cu șefa mea despre program flexibil, am găsit o bonă tânără din cartier care putea veni câteva ore pe zi, Radu s-a oferit să lucreze două zile pe săptămână de acasă. Nu a fost ușor — copiii au plâns după mamaie, bona nu făcea lucrurile „ca la mama acasă”, eu eram mereu pe fugă între muncă și griji. Dar încet-încet ne-am adaptat.

Lidia venea acum doar când voia ea: uneori aducea plăcinte calde și stătea la povești cu Mara și Vlad; alteori pleca la biserică sau mergea la teatru cu vecina ei, doamna Stanciu. Am văzut-o înflorind din nou — zâmbind sincer, povestind cu pasiune despre filme sau despre florile din grădinile blocului.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Lidia la un ceai și i-am spus:

— Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi. Și îmi pare rău că nu te-am întrebat niciodată dacă ești bine.

A oftat ușurată:

— Știi… uneori femeile din generația mea cred că trebuie să ducă tot greul fără să spună nimic. Dar nu e bine. Trebuie să învățăm să cerem ajutor și să spunem când nu mai putem.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate prea des uităm că părinții noștri sunt oameni, nu roboți programați să ne salveze mereu. Poate ar trebui să-i întrebăm mai des: „Ești bine? Ai nevoie de ceva?”

Acum mă uit la Lidia și mă bucur că încă e lângă noi — dar altfel: ca bunică iubitoare, nu ca dădacă obosită. Și mă întreb: câte alte familii trăiesc aceeași poveste fără să-și dea seama? Câte bunici duc poveri prea grele doar pentru că nimeni nu le întreabă dacă mai pot?

Oare când am uitat să ne privim părinții ca pe niște oameni cu vise și limite? Voi v-ați întrebat vreodată părinții sau socrii dacă sunt bine cu adevărat?