Șoapte în Tăcere: Dorul unei Mame

— Irina, te rog, răspunde-mi! Vocea mea tremura în liniștea apartamentului, iar telefonul rămânea mut, ca de fiecare dată în ultimele luni. Mă uitam la poza ei de pe perete — ochii aceia mari, căprui, care altădată mă priveau cu dragoste și încredere. Acum, nu mai știam dacă mă urăște sau doar nu-i mai pasă.

Totul a început într-o seară de toamnă, când Irina a venit acasă cu ochii roșii și buzele strânse. — Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat-o, dar ea a trecut pe lângă mine fără să spună nimic. Am simțit atunci că ceva s-a rupt între noi, dar nu am știut cât de adâncă va fi rana.

Soțul meu, Viorel, încerca să mă liniștească. — Las-o, Mariana, are și ea problemele ei. Nu mai e copil. Dar eu nu puteam să stau deoparte. Am crescut-o singură cât Viorel era plecat la muncă în Italia. Am fost mamă și tată pentru ea. Cum să nu-mi pese?

Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. — Irina, spune-mi ce ai! am insistat. Atunci a țipat la mine: — Nu înțelegi niciodată! Mereu vrei să controlezi tot! M-am blocat. Nu știam că dorința mea de a o proteja o sufoca atât de tare.

A doua zi a plecat la facultate și nu s-a mai întors decât târziu, când eu deja adormisem pe canapea, cu telefonul strâns în mână. Așa au trecut săptămâni. Îi trimiteam mesaje: „Te iubesc. Ai grijă de tine.” Niciun răspuns.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate atunci când i-am interzis să iasă cu prietenii ei din liceu? Sau când am refuzat să-l primesc pe Mihai, băiatul acela rebel care îi plăcea? Poate când am criticat-o pentru notele mici la matematică? Toate deciziile mele au fost din dragoste, dar poate dragostea mea a fost prea apăsătoare.

Viorel încerca să mă facă să văd partea bună: — O să-i treacă. Și eu m-am certat cu ai mei când eram tânăr. Dar eu simțeam că pierd ceva ireversibil. Odată am sunat-o de 17 ori într-o zi. Niciun răspuns. Am mers la facultate, am așteptat-o la poartă ca o umbră. Când m-a văzut, a oftat și a trecut pe lângă mine fără să spună nimic.

— Irina! am strigat după ea. S-a întors doar ca să-mi spună: — Nu mai veni aici! Nu vreau să te văd! Am simțit că mi se rupe inima.

Seara aceea am plâns până târziu. Viorel m-a găsit cu capul pe masă, printre pozele vechi ale Irinei copil. — Mariana, trebuie să-i dai timp. Dar timpul trecea și rana se adâncea.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Lasă-mă în pace.” Atât. Am citit și recitit acele cuvinte până s-au șters lacrimile pe ecran.

Am început să vorbesc singură prin casă, să-i povestesc Irinei despre ziua mea, despre cum a înflorit liliacul din fața blocului sau despre cum vecina Rodica s-a certat iar cu soțul ei. Poate dacă ar fi aici, ar râde de glumele mele proaste.

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru ea. Preotul mi-a spus: — Rugați-vă pentru împăcare și iertați-vă pe dumneavoastră însăvă. Dar cum să mă iert când simt că am pierdut tot?

Într-o zi, am găsit pe Facebook o poză cu Irina și Mihai la mare. Zâmbea larg, părea fericită. Am plâns de bucurie și durere în același timp — era bine fără mine.

Am încercat să vorbesc cu Mihai. L-am sunat și i-am spus: — Ai grijă de ea! El mi-a răspuns sec: — Nu cred că vrea să știe ceva de dumneavoastră acum.

Vecinele mă priveau cu milă când ieșeam la piață. — Ce face fata ta? mă întreba tanti Florica. Zâmbeam fals: — Bine, e ocupată cu facultatea.

Noaptea visam că Irina vine acasă și mă îmbrățișează ca atunci când era mică și se speria de tunete. Mă trezeam cu inima strânsă și cu perna udă de lacrimi.

Au trecut luni și apoi un an fără să-i aud vocea. De Crăciun i-am lăsat un cadou la ușă: o eșarfă albastră pe care i-o promisesem demult. Nu știu dacă l-a luat sau dacă l-a aruncat direct la gunoi.

Viorel s-a retras în tăcerea lui. Îl vedeam cum oftează când trece pe lângă camera Irinei, goală și rece ca o rană deschisă.

Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj: „Sunt bine.” Atât. Am plâns iar — de data asta de ușurare că încă există o punte între noi.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Poate dacă aș fi ascultat mai mult și aș fi judecat mai puțin… Poate dacă aș fi avut curajul să-i spun că și eu greșesc uneori…

Acum trăiesc cu speranța că într-o zi va suna la ușă și va spune: „Mamă, hai să vorbim.” Până atunci, îi scriu scrisori pe care nu le trimit niciodată și îi păstrez camera curată, ca un altar al iubirii mele neîmpărtășite.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere mută? Oare cât timp trebuie să treacă până când două inimi rănite pot găsi drumul una spre cealaltă?