Soția unui zgârcit: Povestea mea între frică și speranță

— Iar ai lăsat lumina aprinsă la baie, Irina! Ți-am spus de o mie de ori că nu suntem la hotel!

Vocea lui Sorin răsună ca un tunet în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Nu e prima dată când mă ceartă pentru ceva atât de banal. De fapt, nu trece zi fără să-mi amintească, cu o răceală tăioasă, cât de mult costă fiecare gest al meu.

— Scuze, n-am fost atentă…, murmur, dar el deja s-a întors spre televizor, bombănind ceva despre facturi și risipă.

Așa arată viața mea de doisprezece ani. Mă numesc Irina, am 38 de ani și sunt căsătorită cu Sorin, un bărbat pe care l-am iubit cândva. Acum, însă, nu mai știu dacă ceea ce simt e iubire sau doar obișnuință amestecată cu teamă. Când ne-am cunoscut, era atent, glumeț, părea că vrea să cucerească lumea pentru mine. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Încet-încet, gesturile mici de afecțiune au dispărut, înlocuite de reproșuri și calcule reci.

— Irina, ai cumpărat iar cafea scumpă? Nu ți-am spus să iei doar la ofertă?

Îmi amintesc cum, la început, încercam să-i explic că nu pot trăi doar cu lucruri ieftine, că uneori vreau să mă răsfăț cu o ciocolată sau o cremă bună. Dar el ridica din umeri:

— Dacă vrei lux, muncește mai mult!

Lucrez ca educatoare la o grădiniță privată. Salariul meu abia acoperă cheltuielile personale și uneori hainele pentru fiica noastră, Ana-Maria. Sorin câștigă bine ca inginer IT, dar fiecare leu e drămuit cu o strictețe aproape bolnavă. Nu avem vacanțe, nu ieșim la restaurant, iar cadourile de Crăciun sunt mereu „pragmatice”: șosete pentru mine, manuale pentru Ana-Maria.

Cea mai mare durere a mea nu e lipsa banilor sau a confortului. E lipsa iubirii. În fiecare seară mă uit la el cum stă cu ochii în calculator sau la televizor și mă întreb dacă mă vede cu adevărat. Dacă mai știe cine sunt. Când încerc să vorbesc despre ce simt, mă privește ca pe o necunoscută:

— Ce vrei acum? Să ne certăm iar? Nu vezi că totul e bine?

Dar nu e bine. Mă simt invizibilă, redusă la o cifră într-un tabel de cheltuieli. Seara târziu, când Ana-Maria doarme și liniștea apasă peste blocurile cenușii, plâng în baie ca să nu mă audă nimeni. Mi-e rușine să vorbesc cu mama sau cu prietenele mele despre asta. Toate par să aibă vieți normale: soți care le aduc flori sau le scot la film măcar o dată pe lună.

Într-o seară, după ce am avut o discuție aprinsă despre banii pentru rechizitele Anei-Maria, am izbucnit:

— Sorin, tu chiar nu vezi cât suferim? Fata ta merge cu pantofi rupți la școală! Nu putem trăi doar din economii!

El a ridicat tonul:

— Nu vreau să aud prostii! Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să știi că fără mine n-ai să te descurci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Adevărul e că mi-e frică. Mi-e frică să plec pentru că nu știu dacă pot să-i ofer Anei-Maria o viață decentă singură. Mi-e frică de gura lumii — ce vor spune vecinii? Ce va zice mama mea, care mereu m-a învățat să rabd?

Într-o zi, la grădiniță, colega mea Loredana m-a prins plângând în vestiar.

— Irina, ce-ai pățit?

Am ezitat o clipă, apoi am izbucnit:

— Nu mai pot… Simt că mă sufoc acasă…

Loredana m-a îmbrățișat și mi-a spus ceva ce nu mai auzisem demult:

— Meriți mai mult decât atât! Nu lăsa frica să-ți conducă viața.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să caut pe internet povești ale altor femei care au trecut prin situații similare. Am descoperit forumuri unde femeile povesteau despre zgârcenia soților lor — despre umilință, despre rușine și despre curajul de a pleca.

Într-o seară, după ce Sorin a refuzat să-i cumpere Anei-Maria un tort pentru ziua ei („E prea scump! O prăjitură e suficient!”), am simțit că nu mai pot. Am adunat curajul și i-am spus:

— Sorin, vreau să divorțăm.

A izbucnit în râs:

— Tu? N-ai curaj nici să-ți iei o cafea fără mine! Unde crezi că te duci?

Dar de data asta nu m-am lăsat intimidată. Am început să strâng acte, să caut un avocat și să vorbesc cu mama mea despre ce se întâmplă cu adevărat în casa noastră. A fost greu — mama a plâns și m-a întrebat dacă nu pot încerca „să-l schimb”. Dar eu știam că nu mai pot trăi așa.

Procesul de divorț a durat luni întregi. Sorin a încercat să mă facă să renunț — mi-a spus că nu voi primi nimic, că mă va face de râs în fața tuturor. Dar am rezistat. Pentru Ana-Maria și pentru mine.

Acum stau într-un apartament mic în Militari, împreună cu fiica mea. Nu avem multe lucruri scumpe, dar avem liniște. Încerc să reconstruiesc totul de la zero — încrederea în mine însămi, relația cu Ana-Maria și speranța că viața poate fi altfel.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia Anei-Maria. Dar apoi o văd râzând din nou și știu că am ales libertatea în locul fricii.

Oare câte femei trăiesc încă în umbră, tăcute și speriate? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?