Soțul meu a ales să rămână cu mama lui. Cum am supraviețuit trădării și singurătății

— Nu pot să plec, Ana. Nu acum. Mama are nevoie de mine, a spus Radu, cu vocea tremurândă, evitând să mă privească în ochi. Era seara dinaintea mutării noastre, cutiile erau deja împachetate, Aria dormea liniștită în camera ei, iar eu simțeam cum tot universul meu se clatină. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, incapabilă să cred ce aud.

— Radu, am planificat asta de luni de zile! Ai promis! Ce s-a schimbat?

El a oftat adânc, privind spre fereastră, unde luminile orașului păreau să danseze ironic peste blocurile gri. — Mama nu se simte bine. E singură, Ana. Nu pot s-o las acum. Poate… poate ar trebui să pleci tu cu Aria. Eu rămân aici, cel puțin o vreme.

Am simțit cum mi se taie respirația. Valentina, mama lui Radu, fusese mereu prezentă în viața noastră. Uneori prea prezentă. Îmi aduc aminte cum venea cu plăcinte calde și haine pentru Aria, cum insista să stea cu ea când noi voiam să ieșim doar noi doi. La început, am apreciat ajutorul, dar în timp am simțit cum fiecare gest al ei era o încercare de a-și marca teritoriul, de a ne aminti că, orice ar fi, Radu îi aparține mai întâi ei.

— Și eu? Și Aria? Noi nu avem nevoie de tine? am întrebat, cu vocea spartă de lacrimi.

Radu a tăcut. Tăcerea lui a spus totul. În acea noapte, am dormit pe jumătate, cu ochii la tavan, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmpla. Dimineața, am împachetat ultimele lucruri, am luat-o pe Aria de mână și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Radu a rămas cu Valentina, iar eu am plecat spre noul apartament, cu inima frântă și cu un copil de patru ani care nu înțelegea de ce tati nu vine cu noi.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Aria mă întreba în fiecare seară când vine tati acasă. Îi spuneam că tati are treabă, că va veni curând, dar în sufletul meu știam că nu va mai fi niciodată la fel. Mă simțeam trădată, abandonată, furioasă pe Radu, pe Valentina, pe mine însămi că nu am văzut semnele mai devreme. Prietenele încercau să mă încurajeze, dar fiecare cuvânt de compasiune mă făcea să mă simt și mai singură.

Într-o zi, după ce am adormit-o pe Aria, am primit un mesaj de la Radu: „Sper că sunteți bine. Mama are nevoie de mine, dar și voi sunteți familia mea. Îmi pare rău.” Am izbucnit în plâns. Îmi doream să-i răspund, să-l implor să se întoarcă, dar mândria și durerea nu m-au lăsat.

Au trecut luni. Între timp, am început să mă obișnuiesc cu noua viață. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier, unde Aria putea sta cu mine după grădiniță. Seara, citeam povești împreună și încercam să-i umplu golul lăsat de absența tatălui. Dar, uneori, când o vedeam cum se uită la ceilalți copii din parc, alergând spre tații lor, simțeam cum inima mi se rupe din nou.

Valentina a încercat să mă contacteze de câteva ori. Mi-a adus cadouri pentru Aria, a insistat să o ia la ea în weekenduri. Am refuzat, de teamă că va încerca să o întoarcă împotriva mea sau, mai rău, să o facă să creadă că eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Într-o seară, a venit la ușa mea, cu ochii roșii de plâns.

— Ana, nu vreau să vă fac rău. Radu… e pierdut fără voi. Dar nu poate să mă lase singură. Sunt bolnavă, am nevoie de el. Te rog, încearcă să-l înțelegi.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. — Și eu am nevoie de el! Și Aria are nevoie de el! Dar tu ai știut mereu cum să-l ții lângă tine, nu-i așa?

Valentina a lăsat capul în jos. — Poate ai dreptate. Dar nu pot să trăiesc singură, Ana. Nu după tot ce am pierdut.

Am închis ușa încet, fără să mai spun nimic. În acea noapte, am stat pe balcon, privind luminile orașului, și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea slabă? Prea permisivă? Sau, pur și simplu, Radu nu a fost niciodată pregătit să fie cu adevărat al meu?

Într-o zi, Aria a venit acasă cu un desen: trei oameni ținându-se de mână, sub un soare mare și galben. — Uite, mami, noi trei! Tati, tu și eu!

Am zâmbit cu tristețe. — Da, iubita mea. Noi trei.

Dar în sufletul meu știam că nu mai suntem „noi trei”. Eram eu și ea, două suflete care încercau să se vindece una prin cealaltă. Am început să mă gândesc la viitor, la cum să-i ofer Ariei o copilărie fericită, chiar dacă familia noastră nu mai era completă. Am început să ies mai mult, să cunosc oameni noi, să mă redescopăr pe mine însămi. Am învățat să fiu puternică, să nu mai depind de nimeni pentru fericirea mea.

Radu a venit să ne vadă de câteva ori, dar era mereu grăbit, cu gândul la Valentina. Încerca să fie prezent, dar distanța dintre noi era de netrecut. Într-o zi, i-am spus:

— Radu, nu poți să fii cu un picior aici și cu unul acolo. Aria are nevoie de stabilitate. Eu am nevoie de liniște. Decide ce vrei cu adevărat.

El a tăcut din nou. Și tăcerea lui a fost răspunsul pe care îl așteptam.

Acum, după un an, privesc în urmă și mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Poate că nu. Poate că unele iubiri sunt menite să se sfârșească atunci când unul dintre parteneri nu poate să-și lase trecutul în urmă. Poate că uneori, familia nu înseamnă neapărat „noi trei”, ci „noi doi”, eu și Aria, două inimi care bat împreună, chiar și atunci când lumea pare să se destrame.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat mai mult sau ați fi ales să mergeți mai departe, așa cum am făcut eu?