Soțul meu mi-a trimis o factură pentru viața noastră împreună – poveste despre iubire, bani și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am țipat, cu factura în mână, tremurând de furie și neputință. Pe masa din bucătărie, printre farfurii nespălate și resturi de ciorbă, stătea hârtia aceea rece, tipărită cu cifre și explicații: „Costuri împărțite pe ultimii cinci ani: chirie, mâncare, vacanțe, cadouri, reparații la mașină…”

Radu stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. — Nu e corect să pleci așa, fără să-ți asumi partea ta. Am investit amândoi în viața asta. E normal să-mi recuperez ce mi se cuvine.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu-mi venea să cred că omul cu care am împărțit totul — vise, nopți nedormite, griji pentru copii — mă reducea acum la un simplu bilanț contabil. M-am așezat pe scaun, cu ochii în lacrimi. — Radu, când ai început să mă vezi ca pe un datornic?

El a oftat și s-a uitat pe fereastră. — De când ai început să mă ignori. De când ai devenit rece. De când nu mai suntem o familie.

Adevărul e că ne îndepărtasem. După ce am rămas fără serviciu la fabrica de confecții din Pitești, am intrat într-o depresie tăcută. Radu lucra tot mai mult la firma lui de construcții, venea acasă târziu și obosit. Copiii, Ilinca și Vlad, simțeau tensiunea dintre noi și se ascundeau în camerele lor.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Radu: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Semnat: „Diana”. Am simțit un cuțit în inimă. Am știut atunci că nu era vorba doar de bani sau de facturi. Era vorba de trădare.

— Cine e Diana? l-am întrebat într-o seară, când copiii dormeau.

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri: — O colegă. Nu contează.

— Pentru mine contează! am izbucnit. Pentru mine contează fiecare minciună pe care mi-ai spus-o!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au auzit țipetele noastre. Ilinca a venit plângând la ușa bucătăriei: — Vă rog, nu vă mai certați…

Am încercat să repar ceva ce era deja sfărâmat. Am mers la consiliere de cuplu la doamna psiholog Popescu din cartierul nostru. Radu venea absent la ședințe, răspundea monosilabic și se uita mereu la ceas.

Într-o zi, după școală, Vlad m-a întrebat: — Mami, tu și tati o să divorțați?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi doream să-i protejez pe copii de tot răul din lume, dar nu puteam să-i mint.

Într-o duminică dimineață, după ce Radu a plecat „să rezolve ceva la firmă”, am găsit factura aceea pe email: „Total datorat: 38.500 lei”. Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe sora mea, Anca.

— Nu poți accepta așa ceva! mi-a spus ea furioasă. Ești mama copiilor lui! Ai muncit cot la cot cu el! Ai grijă de casă! Cum poate să-ți ceară bani pentru viața voastră împreună?

Dar Radu era hotărât. A început să-mi trimită notificări prin avocatul lui prieten din facultate, domnul Dincă. M-a amenințat că dacă nu plătesc „partea mea”, va cere custodia copiilor.

Am mers la un avocat din oraș, doamna Ionescu. Mi-a spus clar: — Nu există lege care să-l oblige să-ți factureze viața de familie. Dar trebuie să fii tare. Să nu cedezi șantajului.

Nopțile au devenit un coșmar. Mă gândeam la fiecare moment frumos pe care l-am trăit împreună: excursia la munte când Ilinca a făcut febră și am stat toți trei înghesuiți într-un pat mic; Crăciunurile când Radu aducea bradul și copiii îl împodobeau; serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf.

Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat iubirea noastră în ură și calcule reci?

Într-o zi, Ilinca mi-a adus o scrisoare: — Mami, am scris ceva pentru tine.

„Te rog să nu fii tristă. Eu te iubesc mult și pe Vlad îl iubesc și pe tati îl iubesc chiar dacă e supărat mereu. Vreau să fim iar fericiți.”

Am plâns ore întregi cu scrisoarea în brațe. Am realizat că trebuie să lupt nu doar pentru mine, ci și pentru copiii mei.

Am decis să merg mai departe cu divorțul. În fața judecătorului, Radu a încercat să pară calm și rațional.

— Doamnă judecător, vreau doar ceea ce mi se cuvine.

— Domnule Popa, i-a răspuns judecătoarea sec, nu există factură pentru iubire sau pentru anii petrecuți împreună ca familie.

Am câștigat custodia copiilor și dreptul de a rămâne în apartament până când Vlad va împlini 18 ani. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor.

Au trecut luni până am reușit să dorm o noapte întreagă fără coșmaruri. Am început să lucrez part-time la o librărie din oraș și încet-încet am simțit că redevin eu însămi.

Uneori mă întreb dacă puteam salva ceva din căsnicia noastră sau dacă totul era sortit pieirii din clipa în care banii au devenit mai importanți decât dragostea.

Merg prin parc cu Ilinca și Vlad de mână și mă gândesc: oare câți oameni trăiesc în tăcere aceeași dramă? Oare câți dintre noi uităm că iubirea nu se poate măsura în bani sau facturi?

Poate că adevărata datorie pe care o avem este față de sufletul nostru și față de cei pe care îi iubim cu adevărat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că banii pot distruge tot ce e frumos între doi oameni?