Soțul meu spunea mereu că duce copiii la mama lui… până când fiica mea mi-a spus adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Mama, pot să te întreb ceva? vocea Ilincăi tremura, iar ochii ei mari, căprui, evitau privirea mea. Era o după-amiază de sâmbătă, iar lumina blândă a începutului de primăvară se strecura printre perdele. Tocmai terminasem de pus masa, iar Mihai, soțul meu, ieșise cu băieții la plimbare, așa cum făcea aproape în fiecare weekend.

— Sigur, puiule, ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Ilinca avea doar 10 ani, dar uneori părea mult mai matură decât vârsta ei.

S-a apropiat încet și s-a așezat lângă mine pe canapea. A tras adânc aer în piept și a spus cu voce joasă:

— Tata nu ne duce la bunica atunci când spune că mergem acolo…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am zâmbit forțat, încercând să par calmă.

— Cum adică? Unde vă duce atunci?

Ilinca a ezitat, apoi a continuat:

— Ne duce la o doamnă… pe care o cheamă Camelia. Are un băiețel de vârsta lui Vlad și stăm acolo cu ei. Tata vorbește mult cu ea și râd împreună. Uneori ne lasă să ne jucăm singuri în camera băiețelului și închide ușa la bucătărie.

Am simțit cum lumea mea începe să se clatine. Am încercat să nu arăt nimic, dar mâinile îmi tremurau. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am mângâiat-o pe păr.

— Mulțumesc că mi-ai spus, iubita mea. E foarte important să fim sinceri unii cu alții.

În seara aceea, Mihai a venit acasă ca de obicei, cu zâmbetul pe buze și cu povești despre cât de mult s-au bucurat copiii la mama lui. L-am privit altfel pentru prima dată după 15 ani de căsnicie. Fiecare gest, fiecare cuvânt părea brusc fals, ca o piesă de teatru prost jucată.

Noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care l-am crezut fără să clipesc: când întârzia de la serviciu, când primea mesaje târzii sau când spunea că are nevoie de timp pentru el. M-am întrebat dacă am fost naivă sau doar prea obosită să văd adevărul.

A doua zi dimineață, am decis să-l confrunt. Copiii erau la școală, iar el își bea cafeaua liniștit în bucătărie.

— Mihai, trebuie să vorbim.

A ridicat privirea din ceașcă și a zâmbit ușor.

— Despre ce?

— Despre Camelia.

Zâmbetul i s-a șters instantaneu de pe față. A lăsat ceașca jos și a rămas nemișcat câteva secunde.

— Cine ți-a spus?

— Ilinca. Dar nu asta contează acum. Contează că ai mințit ani de zile. De ce?

A oftat adânc și a început să se joace nervos cu verigheta.

— Nu știu… La început era doar o prietenie. Camelia e divorțată, are un copil mic… M-am simțit bine să vorbesc cu cineva care mă ascultă fără să mă judece. Apoi lucrurile au scăpat de sub control.

— Și noi? Eu? Copiii? Ce suntem noi pentru tine?

— Nu vreau să vă pierd… Dar nici nu pot renunța la ea. Mă simt viu lângă Camelia, iar acasă totul e mereu la fel: serviciu, copii, facturi, certuri mărunte…

M-am ridicat brusc și am început să plâng. Nu-mi venea să cred că omul pe care îl iubeam și în care aveam încredere deplină putea spune asemenea lucruri cu atâta ușurință.

— Știi cât m-am sacrificat pentru familia asta? Am renunțat la carieră ca să cresc copiii, am stat nopți întregi lângă tine când erai bolnav sau stresat… Și tu ai ales să-ți cauți fericirea în altă parte!

A încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. În acea clipă am simțit că între noi s-a ridicat un zid imposibil de trecut.

Zilele următoare au fost un coșmar. Copiii simțeau tensiunea din casă și mă întrebau mereu dacă totul e în regulă. Mama mea a venit într-o zi să mă ajute și a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit, Ana? Ești palidă și abătută…

N-am putut să-i spun adevărul. Mi-era rușine. În orașul nostru mic din Moldova, lumea vorbește repede și judecă aspru. O femeie părăsită e mereu privită ca vinovată: „Nu l-ai ținut lângă tine”, „Nu te-ai îngrijit destul”, „Bărbatul are nevoie de atenție”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Ana, nu vreau să ne despărțim… Dar nici nu pot trăi cu minciuna asta. Poate ar trebui să mergem la consiliere…

L-am privit lung și am simțit un amestec de furie și disperare.

— Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să ne distrugi familia.

Au urmat luni grele: discuții interminabile, lacrimi, nopți nedormite. Am mers la psiholog împreună și separat. Am încercat să reconstruim ceva din ceea ce fusese odată dragostea noastră. Dar fiecare gest al lui Mihai îmi amintea de trădare. Fiecare zâmbet al copiilor mă durea, știind că le-am furat inocența.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mama, tu îl mai iubești pe tata?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că dragostea nu dispare peste noapte, dar nici nu mai poate fi la fel după ce ai fost mințită atâta timp.

Astăzi locuim încă împreună, dar suntem ca doi străini sub același acoperiș. Încercăm să fim părinți buni pentru copii și atât. Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine să plec… Dar unde? Cu ce bani? Cum ar reacționa copiii? Ce-ar spune lumea?

Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Sunt Ana — femeia care a crezut orbește în familie și a fost trădată chiar de omul pe care îl iubea cel mai mult.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și tac de rușine sau frică? Oare chiar merităm să fim judecate pentru greșelile altora?