Soțul meu, străinul din casa noastră: Între mama lui și birou, unde mai sunt eu?

— Rareș, cât mai poți să fugi? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era trecut de ora zece, iar el abia intrase pe ușă, cu ochii roșii de oboseală și cu telefonul lipit de ureche. Nici nu m-a privit. — Nu fug, Ilinca. Muncesc. Cineva trebuie să plătească facturile astea, nu?

Am simțit cum mă sufoc. De luni bune, Rareș era doar o umbră prin casă. Dacă nu era la birou, era la mama lui, doamna Stanciu, care găsea mereu motive să-l cheme: ba că s-a stricat centrala, ba că are nevoie să-i ducă medicamentele, ba că s-a simțit singură. Iar eu? Eu eram tot mai invizibilă.

M-am așezat pe marginea patului, cu spatele la el. Mirosea a ploaie și a frustrare. — Știi că azi a fost serbarea Mariei? Ai promis că vii… A tăcut. Știam răspunsul: „Am avut ședință.”

Maria, fetița noastră de șase ani, m-a întrebat în șoaptă dacă tati o mai iubește. Am mințit-o frumos, dar în sufletul meu s-a rupt ceva. M-am întrebat când am început să trăim vieți paralele.

Înainte să ne căsătorim, Rareș era alt om. Îmi aducea flori de câmp, mă suna doar ca să-mi audă vocea. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. Mama lui a început să vină zilnic pe la noi, să dea sfaturi despre orice: cum gătesc, cum cresc copilul, cum ar trebui să mă îmbrac. La început am zâmbit politicos. Apoi am început să mă simt ca o chiriașă în propria casă.

— Ilinca, nu fi nedreaptă. Mama e singură de când a murit tata… — Și eu sunt singură! am izbucnit. Singură lângă tine!

A ridicat din umeri și s-a dus la duș. M-am prăbușit pe podea și am plâns în surdină, ca să nu o trezesc pe Maria.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Rareș era deja pe fugă. — Îți las bani pe masă pentru cumpărături. S-ar putea să întârzii iar diseară. Mama are nevoie de mine să-i schimb un robinet.

Maria l-a privit cu ochii mari: — Tati, vii cu mine în parc azi? — Nu pot, puiule. Dar poate mergem duminică… dacă nu plouă.

După ce a plecat, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona. — Ilinca, trebuie să-i spui clar ce simți! Nu poți trăi așa la nesfârșit! — Am încercat… Dar Rareș nu vede nimic greșit în felul în care trăim.

Simona a oftat: — Poate după ce te întorci la serviciu o să se schimbe ceva. O să fii mai ocupată și tu…

Dar eu știam că problema nu era lipsa mea de ocupație. Era lipsa lui de implicare.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu el.
— Rareș, te rog… Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai exist pentru tine decât ca mamă a Mariei și menajeră în casă.
— Ilinca, exagerezi! Toate femeile se plâng de același lucru…
— Nu toate femeile sunt invizibile lângă bărbații lor!

A urmat o ceartă lungă și amară. Mi-a spus că sunt egoistă, că nu înțeleg cât de greu îi este la muncă și cât stres are cu mama lui bolnavă. I-am spus că nu vreau să aleg între el și liniștea mea sufletească.

În acea noapte am dormit separat pentru prima dată în opt ani de căsnicie.

Zilele au trecut greu. Maria a început să fie tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o desenând o familie: ea și eu ținându-ne de mână; Rareș era desenat undeva în colț, cu un telefon la ureche.

Am decis să merg la consiliere psihologică. Am sperat că Rareș va veni cu mine. A refuzat categoric: „Nu suntem nebuni!”

La terapie am descoperit cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu pe plac tuturor: soțului meu absent, soacrei mele critice, copilului meu trist.

Într-o duminică dimineață, când Rareș s-a pregătit iar să plece la mama lui, l-am oprit în prag:
— Rareș, dacă ieși acum pe ușă fără să vorbim serios despre noi doi… nu știu dacă te mai întorci într-o familie.
A rămas blocat câteva secunde. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.
— Ce vrei de la mine?
— Să fii aici! Să fii tată pentru Maria și soț pentru mine! Să nu mai fugim fiecare în lumea lui…

A tăcut mult timp. Apoi a ieșit fără un cuvânt.

Seara s-a întors târziu. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Ilinca… Poate ai dreptate. Poate m-am ascuns prea mult după muncă și după mama…
— Nu vreau scuze. Vreau fapte.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți aici.

Dar mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre facturi neplătite, soacre dominante și bărbați care cred că prezența lor fizică e suficientă?

Oare dragostea chiar poate supraviețui când unul dintre noi refuză să vadă problema?