Soțul meu, zgârcitul: Poate dragostea să supraviețuiască între economii și vise frânte?

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Ai idee cât costă curentul?
Vocea lui Radu răsună ca un tunet în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu e prima dată când aud reproșul ăsta. De fapt, nu mai știu când a fost ultima zi fără să simt că fiecare gest al meu e o risipă pentru el.

— Îmi pare rău, am uitat… răspund încet, fără să-l privesc. Știu că orice explicație e inutilă. Radu nu uită nimic: nici bonurile de la supermarket, nici facturile, nici mărunțișul din portofelul meu.

Am 38 de ani și de doisprezece ani trăiesc cu Radu. Ne-am cunoscut la facultate, la ASE, când el era băiatul serios, mereu cu banii la el, dar niciodată risipitor. Atunci mi se părea o calitate: era responsabil, nu ca alți băieți care aruncau cu banii pe ieșiri și haine scumpe. Dar după ce ne-am mutat împreună, am început să simt că responsabilitatea lui e o cușcă pentru mine.

Prima dată când am simțit cu adevărat că mă sufoc a fost în anul în care am vrut să plecăm la mare. Eu visam la o vacanță la Vama Veche, să stăm pe plajă până dimineața, să simt nisipul sub tălpi și să uit de tot. Dar Radu a venit cu un tabel în Excel:

— Uite, dacă mergem cu trenul și stăm la o pensiune ieftină în Eforie Sud, ne încadrăm în buget. La Vamă e prea scump. Și nici nu are rost să mâncăm la terase, luăm conserve de acasă.

Am plâns atunci, dar nu i-am spus. Am acceptat. Am mers la Eforie Sud, am mâncat pateu pe pâine pe balconul pensiunii și am privit cum alții râdeau la terasele de pe faleză. M-am simțit invizibilă.

Anii au trecut și fiecare vis al meu a devenit o cheltuială inutilă pentru el. Rochia aceea roșie pe care mi-o doream de ziua mea? „E prea scumpă, Irina, ai deja destule haine.” Cursurile de pictură la care visam? „Ce rost are să dai bani pe așa ceva? Nu-ți folosește la nimic.” Chiar și când am vrut să schimbăm mobila veche din sufragerie: „Încă ține! Nu aruncăm banii pe fereastră.”

Mama mea m-a întrebat într-o zi:

— Irina, tu ești fericită cu el? Parcă nu mai ai lumină în ochi…

Am râs fals:

— E doar oboseala, mamă. Știi cum e cu serviciul…

Dar nu era oboseala. Era golul din sufletul meu.

Cea mai grea perioadă a fost când am pierdut sarcina. Aveam trei luni și eram atât de fericită! Visam deja la camera copilului, la jucării colorate, la serile în care să-l adorm cu povești. Dar într-o noapte am început să sângerez și totul s-a năruit. Radu a venit la spital, dar după ce m-a luat acasă mi-a spus:

— O să fie bine. Oricum nu eram pregătiți financiar pentru un copil acum.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu am plâns în fața lui. Am plâns singură, noaptea, cu fața în pernă.

Într-o zi, după serviciu, m-am oprit într-o cafenea micuță din centru. Aveam nevoie să respir alt aer. Acolo l-am întâlnit pe Vlad, un coleg vechi din liceu. Am vorbit ore întregi despre cărți, despre filme, despre visele noastre neîmplinite. M-a întrebat:

— Irina, tu ce-ți dorești cu adevărat?

Am rămas mută. Nu mai știam ce-mi doresc. Parcă tot ce eram fusese îngropat sub listele de cheltuieli ale lui Radu.

Seara aceea m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva merit mai mult decât o viață trăită printre economii și frustrări.

Când i-am spus lui Radu că vreau să merg la psiholog pentru că simt că mă pierd pe mine însămi, a râs:

— Să dai bani pe așa ceva? Ce prostie! Mai bine citești o carte bună acasă.

Atunci am simțit furia clocotind în mine:

— Radu, nu totul se reduce la bani! Eu nu mai pot așa! Simt că nu mai exist!

A tăcut. S-a uitat la mine ca la un străin.

— Dacă vrei să arunci banii pe fereastră, fă-o! Dar eu nu particip la prostiile astea!

În noaptea aceea am dormit pe canapea. M-am uitat la tavanul scorojit și m-am întrebat: cât timp poți trăi fără să fii văzut? Cât timp poți iubi un om care iubește mai mult banii decât fericirea ta?

Au trecut luni de atunci. Am început terapia pe ascuns. Am început să scriu din nou poezii, să ies cu prietenele mele vechi. Am început să-mi aduc aminte cine sunt.

Radu a devenit tot mai distant. Vorbim doar despre facturi și cumpărături. Uneori îl privesc și mă întreb dacă el chiar știe cine sunt sau dacă pentru el sunt doar o altă cheltuială de bifat în Excel.

Mama mi-a spus într-o zi:

— Irina, viața e scurtă. Nu te sacrifica pentru cineva care nu vede cât valorezi.

M-am gândit mult la asta. Poate că dragostea nu moare dintr-odată, ci se stinge încet, sub povara compromisurilor mici de zi cu zi.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb: oare câți oameni trăiesc ca mine? Oare câți își sacrifică visele pentru liniștea unei case unde fiecare leu contează mai mult decât zâmbetul lor?

Poate că uneori trebuie să alegi între a fi „responsabil” și a fi fericit. Poate că uneori curajul înseamnă să spui „ajunge”.

Oare câți dintre voi ați avut curajul să vă puneți pe voi pe primul loc? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?