Spațiul Meu: Între Dorința de Libertate și Dragostea de Mamă

— Ilinca, unde ai fost până la ora asta? Vocea mamei răsuna ca un ecou în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mă uitam la ea, cu ghiozdanul atârnând greu pe umăr, încercând să-mi găsesc cuvintele. Era trecut de ora opt seara, iar eu venisem direct de la repetițiile pentru piesa de teatru a liceului.

— Am avut repetiții, mamă. Ți-am spus că azi stau mai mult.

— Nu-mi place deloc cum ai început să dispari de acasă! Nu știu ce-ți intră în cap la liceul ăsta, dar nu vreau să te pierd!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fapt, era deja un refren obositor: eu încercam să-mi găsesc drumul, iar mama încerca să mă țină aproape, sufocându-mă cu grija ei. Tata nu intervenea niciodată; el era mereu la muncă sau, când era acasă, se ascundea în spatele ziarului.

În liceu eram cunoscută drept „fata cu mama strictă”. Colegele mele râdeau când le povesteam că nu am voie să ies în oraș fără să-i spun mamei exact unde merg și cu cine. Odată, Ana mi-a zis: — Eu n-aș putea trăi așa, Ilinca! Dar tu… tu chiar nu te răzvrătești niciodată?

Adevărul era că mă răzvrăteam în tăcere. Scriam poezii pe care nu le citeam nimănui, visam la o cameră doar a mea, la o viață în care să nu trebuiască să dau explicații pentru fiecare pas. Dar nu aveam curajul să-i spun mamei cât de tare mă doare lipsa asta de libertate.

Totul s-a schimbat într-o seară de aprilie, când am venit acasă cu ochii roșii de la plâns. Pierdusem rolul principal din piesa de teatru pentru că nu putusem ajunge la toate repetițiile — mama nu mă lăsase. Când am intrat pe ușă, ea m-a întâmpinat cu aceeași întrebare: — Unde ai fost?

Atunci am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc ca într-o colivie! Ai idee cât mă doare să nu pot face nimic fără aprobarea ta? Ai idee câte lucruri pierd doar pentru că tu vrei să mă protejezi?

Mama a rămas nemișcată. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Ilinca, eu doar încerc să te protejez… Tu ești tot ce am!

— Dar eu cine sunt? Sunt doar o extensie a ta? Nu vezi că mă sufoci?

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am scris o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce simțeam: frica mea de a greși, rușinea că nu pot fi ca celelalte fete, dorința de a fi văzută ca o persoană întreagă, nu doar ca „fata mamei”.

A doua zi dimineață i-am lăsat scrisoarea pe masă și am plecat la școală fără să-i spun nimic. Când m-am întors, am găsit-o stând pe canapea, cu scrisoarea mototolită în mâini.

— Ilinca… îmi pare rău. N-am știut că te doare atât de tare. Mi-e frică să nu te pierd…

Am plâns amândouă mult timp în acea zi. Pentru prima dată, mama m-a întrebat ce-mi doresc eu cu adevărat. I-am spus că vreau spațiu — spațiu să greșesc, să cresc, să-mi găsesc drumul.

Au urmat luni grele. Mama încerca să se abțină din a mă controla la fiecare pas, dar uneori nu reușea și izbucnea: — Ilinca, sigur ești bine? Nu vrei să vii mai devreme acasă?

Eu răspundeam calm: — Am nevoie să ai încredere în mine.

Tata a început și el să vorbească mai mult cu mine. Într-o seară mi-a spus:

— Știi, mama ta a crescut fără părinți aproape. Poate de-asta îi e atât de frică să nu te piardă.

Am început să văd lucrurile altfel. Am realizat că frica mamei venea dintr-o iubire disperată, dar și din propriile ei răni nevindecate.

În clasa a douăsprezecea am reușit să obțin o bursă la Facultatea de Litere din Cluj. Când i-am spus mamei că vreau să plec de acasă, s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Nu poți să rămâi aici? Să faci facultatea în București?

— Mamă, trebuie să plec. Trebuie să văd cine sunt fără tine lângă mine tot timpul.

A plâns mult în acea vară. În ziua plecării mi-a pus în bagaj o fotografie cu noi două și un bilet: „Nu uita niciodată că te iubesc, orice ai face.”

La Cluj mi-a fost greu la început. M-am simțit singură și uneori îmi doream să aud vocea mamei spunându-mi ce să fac. Dar încet-încet am început să-mi găsesc locul: mi-am făcut prieteni noi, am participat la ateliere de scriere creativă, am publicat primele poezii într-o revistă studențească.

Mama mă suna aproape zilnic la început. Uneori îi răspundeam cu răbdare, alteori îi spuneam direct:

— Mamă, sunt bine! Lasă-mă să respir!

După primul an la facultate, când m-am întors acasă în vacanță, am găsit-o pe mama schimbată. Nu mai era femeia care verifica fiecare pas al meu; era mai liniștită, mai deschisă.

— Am citit poeziile tale… Sunt frumoase. Poate ar trebui să le publici într-o carte.

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată că mă vede cu adevărat.

Acum sunt adult și încă lucrez la relația mea cu mama. Uneori încă ne certăm — vechile obiceiuri mor greu — dar acum știm amândouă că dragostea nu trebuie să fie o colivie.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Și cât curaj ne trebuie ca să cerem spațiul de care avem nevoie pentru a deveni cine suntem cu adevărat?