Speranță la răscruce: Povestea Sofiei către maternitate

— Nu mai insista, Sofia! Ai 38 de ani, nu vezi că nu se poate? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din amestecat zahărul și am privit-o lung, cu ochii umezi.

— Mama, nu pot să renunț. Simt că dacă nu încerc până la capăt, n-o să mă iert niciodată.

A oftat adânc și a dat din cap, ca și cum ar fi vrut să alunge un vis urât. Tata citea ziarul la masă, prefăcându-se că nu aude. De fapt, știam că îl doare la fel de tare ca pe mine. În fiecare seară, când mă întorceam acasă după încă o vizită la doctor sau după încă un test negativ, îl găseam pe hol, cu ochii pierduți în tavan.

— Sofia, poate că Dumnezeu are alt plan pentru tine, mi-a spus într-o seară. Dar eu nu voiam alt plan. Voiam să fiu mamă.

Soțul meu, Mihai, era sprijinul meu tăcut. Nu vorbea mult despre asta, dar îl simțeam cum se închide în el cu fiecare lună care trecea fără vestea cea mare. Într-o noapte, l-am găsit plângând în baie. Nu mi-a spus niciodată de ce, dar știam.

Am început să merg la biserică mai des. Nu eram o credincioasă practicantă înainte, dar acum simțeam că doar acolo pot să-mi las sufletul să respire. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a văzut într-o zi stând singură pe bancă și s-a apropiat.

— Ce te apasă, fiică? l-am auzit întrebându-mă blând.

— Nu pot să am copii, părinte. Și simt că mă pierd pe mine însămi.

Mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus să nu încetez să sper și să mă rog. Am început să țin posturi, să citesc acatiste, să aprind lumânări pentru sufletul meu rănit. În fiecare dimineață mă trezeam cu speranța că poate azi va fi ziua în care Dumnezeu îmi va asculta rugăciunea.

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Prietenele mele își țineau copiii de mână prin parc sau postau poze cu burtici rotunde pe Facebook. Eu mă ascundeam după ecran și plângeam în tăcere.

Într-o zi, sora mea mai mică, Irina, a venit la mine cu o veste: era însărcinată. Am zâmbit larg și am felicitat-o, dar în sufletul meu s-a rupt ceva. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mihai m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Nu mai pot, Mihai… Nu mai pot să trăiesc cu golul ăsta în mine.

M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Sofia, orice-ar fi, suntem împreună. Nu ești singură.

Dar mă simțeam singură. Familia începea să evite subiectul. Mama îmi aducea tot mai des vorba despre adopție sau despre cum „poate nu toți suntem făcuți să fim părinți”. Tata nu mai spunea nimic. Irina încerca să nu vorbească despre sarcina ei în fața mea.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, părintele Ilie m-a chemat la spovedanie. I-am spus tot: frica mea de a nu fi niciodată mamă, invidia față de sora mea, rușinea față de soțul meu.

— Sofia, Dumnezeu nu uită niciodată lacrimile unei mame care încă nu are copilul ei. Poate că răspunsul nu vine când vrem noi, dar vine când avem nevoie cel mai mult.

Am plecat de acolo cu inima puțin mai ușoară. Am început să mă rog nu doar pentru mine, ci și pentru liniștea sufletului meu. Am încercat să accept că poate drumul meu va fi altul decât cel pe care mi l-am dorit.

Timpul a trecut. Mihai și cu mine am început să vorbim despre adopție. Era greu să renunț la visul de a simți o viață crescând în mine, dar gândul că aș putea oferi dragoste unui copil care are nevoie de ea mi-a adus o nouă speranță.

Într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon de la Direcția pentru Protecția Copilului: „Doamnă Popescu? Avem un băiețel de trei ani care ar putea fi potrivit pentru dumneavoastră.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Când l-am văzut prima dată pe Radu, stătea într-un colț al camerei și se juca cu o mașinuță stricată. M-am apropiat încet și i-am zâmbit.

— Bună, Radu! Eu sunt Sofia.

M-a privit cu ochi mari și curioși. N-a spus nimic atunci, dar când am plecat mi-a făcut cu mâna timid.

Au urmat luni de vizite, hârtii și emoții. Într-o zi friguroasă de februarie, Radu a venit acasă la noi pentru prima dată. A alergat direct în brațele mele și mi-a spus:

— Mami!

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată în viața mea. Toată durerea anilor trecuți s-a topit într-o clipă de fericire pură.

Acum suntem o familie. Nu e totul perfect — Radu are traumele lui, eu încă am momente când mă întreb „de ce eu?”, dar am învățat că iubirea nu ține cont de sânge sau de biologie. Ceea ce contează este sufletul pe care îl pui în fiecare zi.

Mă uit la Radu cum doarme liniștit și mă întreb: oare câte femei ca mine se luptă în tăcere cu dorința de a fi mame? Oare câți dintre noi uităm că speranța poate lua forme neașteptate? Voi ce ați face dacă visul vostru cel mai mare ar părea imposibil?