Străină în propria casă: povestea unei nurori românce

— Irina, nu așa se face sarmaua! Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mâinile îmi tremură pe frunza de varză, iar privirea ei tăioasă mă fixează de parcă aș fi o intrusă în propria mea viață. E prima mea zi de Paște ca noră în casa familiei Popescu și deja simt că nu am loc aici.

— Las-o, mamă, fiecare are stilul ei, încearcă Vlad să intervină, dar vocea lui e slabă, pierdută printre oalele care fierb și privirile dezaprobatoare ale surorii lui, Alina.

— Nu vreau să ne facem de râs cu sarmale desfăcute! răspunde Maria, fără să mă privească. Mă simt mică, invizibilă și totuși atât de expusă. M-am mutat la Pitești după nuntă, lăsând în urmă apartamentul meu mic din București și o mamă bolnavă care încă mai spera că mă voi întoarce acasă. Dar Vlad era totul pentru mine. Sau cel puțin așa credeam atunci.

În primele luni, am încercat să mă adaptez. Să gătesc după rețetele Mariei, să nu las vase în chiuvetă peste noapte, să nu vorbesc prea mult la telefon cu prietenele mele din București. Dar orice aș fi făcut, mereu era ceva greșit. O dată am uitat să pun sare la ciorbă. Altă dată am spălat rufele Alinei cu ale noastre și am fost certată că „nu se amestecă hainele”.

— Irina, tu nu ai avut frați? mă întreabă Alina într-o seară, când încercam să-mi găsesc liniștea citind pe balcon.

— Nu, am fost singură la părinți.

— Se vede. Nu știi să împarți nimic.

M-am ridicat și am intrat în cameră fără să răspund. În fiecare zi simțeam cum zidurile casei se strâng tot mai mult în jurul meu. Vlad era prins între mine și familia lui. Îl vedeam cum evită conflictele, cum preferă să plece la serviciu mai devreme sau să stea peste program doar ca să nu fie martor la discuțiile noastre.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria pentru că am pus prea mult ulei la cartofi, m-am prăbușit pe pat și am plâns în hohote. Vlad a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Irina, te rog… încearcă să ai răbdare cu mama. Știi cum e ea…

— Dar cu mine cine are răbdare? am șoptit printre lacrimi.

Nu mi-a răspuns. A doua zi dimineață, Maria a intrat peste noi în cameră fără să bată la ușă.

— Vlad, trebuie să mergi după pâine! Și Irina, vezi că ai uitat să scoți gunoiul aseară!

Am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai pot… Nu mă simt acasă aici.

— Of, fata mea… Ți-am spus eu că nu e ușor să trăiești cu socrii. Dar poate se schimbă lucrurile cu timpul…

Dar timpul nu schimba nimic. Ba chiar le agrava. După un an de zile, eram tot oaspete în casa lor. Aveam voie să gătesc doar când Maria era plecată la piață. Alina îmi reproșa orice: că ocup prea mult spațiu în baie, că nu știu să calc cămășile lui Vlad ca lumea, că nu particip la discuțiile de familie despre rudele lor din Argeș.

Într-o duminică, la masă, Maria a adus vorba despre copii.

— Când ne faceți și nouă un nepot? Toate prietenele mele au deja nepoți!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu și Vlad încercam de câteva luni să avem un copil, dar nu reușeam. Fiecare întrebare de genul acesta era ca o rană nouă.

— O să vină și timpul ăla, mamă… a spus Vlad încercând să zâmbească.

— Să nu fie prea târziu! a bombănit Maria.

În acea noapte am avut o discuție cu Vlad.

— Nu mai pot trăi așa! Nu sunt fericită aici! Vreau să avem casa noastră!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Știi că nu ne permitem acum… Salariile noastre abia ajung pentru ratele la mașină și cheltuielile lunare…

Am simțit cum disperarea mă sufocă. Eram prinsă într-o capcană: între dorința de a-mi salva căsnicia și nevoia disperată de libertate și respect.

Au trecut încă doi ani până când am reușit să strângem bani pentru un avans la un apartament micuț la marginea orașului. În ziua mutării, Maria nici măcar nu a venit să ne ajute. Alina mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că te vei descurca singură.”

Primele nopți în noua casă au fost ciudate. Era liniște. Prea multă liniște după atâta zgomot și reproșuri. Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara stăteam cu Vlad pe canapea și vorbeam despre orice altceva decât familie sau obligații.

După câteva luni am rămas însărcinată. Când i-am dat vestea Mariei la telefon, a spus doar:

— Să fie sănătos… Poate acum te vei maturiza cu adevărat.

Nu m-a durut atât răceala ei cât faptul că niciodată nu m-a văzut ca parte din familia lor. Dar privind la copilul meu adormit pe pieptul meu într-o seară târzie de toamnă, mi-am dat seama că familia adevărată e cea pe care o construim noi, nu cea care ne este impusă.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc astăzi drama de a fi străine în propria casă? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a fi acceptate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?