Strigătul Anei: Când vocea unui copil salvează o familie

— Nu-mi place aici, mami! Nu vreau să ne mutăm! Glasul Mariei a răsunat ca un tunet în apartamentul gol, cu pereți scorojiți și miros de igrasie. Era a treia vizionare din acea săptămână și, deși inima îmi bătea cu speranță, ceva în privirea fiicei mele mă făcea să ezit. — Maria, te rog, nu mai face mofturi. Știi cât de greu am găsit ceva la prețul ăsta… Încercam să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frângea. Eram obosită, cu ochii umflați de nesomn și grijile mă apăsau ca o lespede. De când ne-a lăsat Radu, soțul meu, totul a devenit o luptă: chirii scumpe, salariu mic de casieră la supermarket, grija pentru Maria și teama că nu vom avea niciodată un loc al nostru.

În acea zi, agentul imobiliar, domnul Dinu, îmi zâmbea larg, cu promisiuni dulci: — Doamnă Ana, vă spun sincer, la banii ăștia nu mai găsiți nimic în București! Proprietarul e plecat în Italia, dar dacă faceți transferul azi, vă dau cheia imediat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era tot ce-mi dorisem: două camere mici, dar luminoase, aproape de școala Mariei. Am sunat-o pe mama la țară: — Mamă, cred că am găsit! Dar Maria nu vrea… — Ascult-o pe fată, Ana. Copiii simt lucruri pe care noi nu le vedem. Am oftat. Mama mereu a avut o vorbă pentru orice necaz.

Seara, după ce am ajuns acasă în garsoniera noastră înghesuită din Rahova, Maria s-a cuibărit lângă mine. — Mami, domnul acela nu spune adevărul. Am văzut cum a ascuns ceva sub masă când ai intrat în bucătărie. Și de ce nu era niciun act pe masă? Am simțit un fior rece pe șira spinării. Îmi aminteam vag că agentul a tot evitat să-mi arate contractul original. Mi-a spus că „vine pe mail”, că „proprietarul e plecat”, că „totul e legal”.

Noaptea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la ochii Mariei — mari, speriați și sinceri. A doua zi dimineață am sunat la agenție. Niciun răspuns. Am încercat să-l caut pe domnul Dinu pe Facebook — nu exista. Am mers la adresa trecută pe cartea lui de vizită: era o clădire părăsită.

Am simțit cum mă prăbușesc pe trotuar. Dacă aș fi făcut transferul… Toți banii mei strânși cu greu s-ar fi dus pe apa sâmbetei. M-am întors acasă plângând în hohote. Maria m-a îmbrățișat strâns: — Vezi, mami?

În zilele următoare am aflat că nu eram singura păcălită. Pe un grup de Facebook am găsit alte femei care povesteau aceeași schemă: agentul dispăruse cu avansurile lor. Una dintre ele, Ioana, mi-a scris: „Și eu am fost la un pas să rămân fără bani. Noroc că băiatul meu a simțit că ceva nu e în regulă.”

Am început să vorbim zilnic. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Drumul Taberei și am plâns împreună. Erau acolo și alte mame singure: Loredana, care lucra la spital; Simona, profesoară; Gabriela, vânzătoare la piață. Toate cu aceeași poveste: visul unui cămin și coșmarul unei înșelătorii.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? — a întrebat Loredana printre lacrimi.
— Pentru că suntem disperate și lumea profită de disperarea noastră — i-am răspuns eu.

Într-o seară, Maria m-a întrebat: — Mami, de ce nu avem și noi o casă frumoasă ca Irina? Irina era colega ei de la școală, cu părinți avocați și apartament mare în centru.

— Pentru că viața nu e dreaptă mereu, puiule. Dar important e că ne avem una pe alta.

Am început să caut din nou apartamente. De data asta eram mult mai atentă: ceream acte originale, mergeam cu prieteni avocați la vizionări și nu mai credeam în promisiuni frumoase. Într-o zi am găsit un anunț simplu: „Apartament mic pentru familie serioasă”. Proprietara era o bătrână blândă, doamna Stancu.

— Am crescut aici trei copii — mi-a spus ea cu ochii umezi — și vreau să dau casa cuiva care chiar are nevoie.

Am simțit pentru prima dată liniște în suflet. Maria s-a jucat cu pisica bătrânei și a râs cu poftă.

— Aici mă simt bine, mami!

Am semnat contractul legal și ne-am mutat după două săptămâni. Nu era luxos, dar era al nostru. În prima noapte în noul apartament am stat cu Maria pe podea și am privit stelele prin fereastra mică.

— Mami, dacă nu te opream atunci…
— Știu, iubita mea. Mi-ai salvat viața.

Acum mă uit la Maria cum doarme liniștită și mă întreb: câte mame ca mine sunt încă păcălite? Câte voci de copii sunt ignorate? Oare când vom învăța să ne ascultăm instinctul — sau măcar copiii?