Sub aceeași acoperiș: Mărturisirea unei soacre

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau între tine și Maja! — vocea lui Radu răsună în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și amintiri prăfuite. Mâinile îmi tremurau pe marginea șorțului, iar inima bătea nebunește, ca atunci când eram copilă și mă ascundeam de tata după ce făceam vreo prostie. Dar acum nu era o prostie de copil, ci viața mea întreagă, care se destrăma sub ochii mei.

Maja stătea la masa din bucătărie, cu brațele încrucișate și privirea rece, ca o iarnă fără sfârșit. De când a intrat în familia noastră, am încercat să o primesc cu brațele deschise. I-am dat rețetele mele, am împărțit cu ea sfaturi despre cum să-l facă pe Radu fericit, am încercat să fiu mama pe care poate nu a avut-o niciodată. Dar ea… ea nu m-a vrut niciodată aproape. Orice gest de-al meu era interpretat ca o critică, orice vorbă ca o insultă.

— Nu vreau să mai aud că te bagi în viața noastră! — a continuat Radu, cu ochii umezi. — Maja are dreptate. Trebuie să-ți vezi de ale tale.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am crescut într-o familie unde mama era stâlpul casei, iar eu am vrut să fiu la fel. Să țin familia unită, să nu lipsească nimic, să nu se piardă tradițiile. Dar lumea s-a schimbat. Femeile tinere nu mai vor să gătească sarmale duminica, nu mai vor să stea la povești cu soacrele lor, nu mai vor să asculte sfaturi. Vor libertate, intimitate, spațiul lor.

În fiecare dimineață mă trezeam prima. Puneam cafeaua la fiert, pregăteam micul dejun pentru toți, chiar dacă Maja spunea mereu că preferă să-și ia doar un iaurt pe fugă. Îmi plăcea să simt casa plină, să aud pașii lor pe hol, să știu că sunt acolo. Dar de fiecare dată când încercam să mă apropii de ea, simțeam un zid invizibil.

— Ljubica, nu trebuie să te superi, dar prefer să fac eu curat în camera noastră — mi-a spus într-o zi Maja, cu voce blândă dar fermă.

— Sigur, draga mea… doar voiam să te ajut — am răspuns eu, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Dar nu era doar curățenia. Era totul: cum găteam, cum aranjam masa, cum îi spuneam lui Radu să-și pună fularul când ieșea afară. Orice făceam era prea mult pentru ea.

Într-o seară, după ce Radu a venit târziu de la serviciu și eu i-am încălzit ciorba preferată, Maja a izbucnit:

— Nu mai suport! Nu sunt copilul tău! Lasă-mă să am grijă de soțul meu cum știu eu!

Radu s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-am mai văzut-o niciodată: obosită și plină de reproș.

— Mamă… poate ar trebui să ne lași puțin spațiu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu? Să plec din casa în care am crescut copilul acesta? Să mă dau la o parte pentru o femeie care nici măcar nu mă respecta?

Nopțile au devenit lungi și reci. M-am trezit plângând în pernă, întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea prezentă? Prea sufocantă? Sau poate lumea asta nouă nu mai are nevoie de oameni ca mine?

Am început să mă retrag încet-încet. Nu mai pregăteam micul dejun pentru toți, nu mai întrebam dacă au nevoie de ceva. Îmi vedeam de grădină și de florile mele. Dar liniștea aceea apăsătoare din casă mă omora încet.

Într-o zi, am auzit-o pe Maja vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu știu cât mai pot rezista aici… Parcă trăiesc cu o umbră în casă. Orice fac e greșit pentru ea.

Atunci am înțeles: nu doar eu sufeream. Și ea era nefericită. Poate că nu eram atât de diferite pe cât credeam.

Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Mamă… te iubesc, dar trebuie să înțelegi că am și eu familia mea acum. Maja are nevoie să simtă că e acasă aici.

— Și eu? Eu unde mai sunt acasă? — l-am întrebat cu voce stinsă.

Nu mi-a răspuns. A ieșit din cameră fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Până într-o zi când Radu mi-a spus că vor să se mute singuri. Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

— E vina ta! — mi-a strigat el când am încercat să-l opresc. — Dacă ai fi lăsat-o pe Maja în pace, poate nu ajungeam aici!

Am rămas singură în casa mare și goală. Zilele treceau greu, iar serile erau cele mai grele. M-am uitat la pozele vechi cu Radu mic, la scrisorile lui din tabără, la felicitările de ziua mamei. Unde s-a dus totul?

Poate că am greșit încercând prea mult să țin familia unită. Poate că dragostea mea a fost prea apăsătoare. Sau poate că lumea asta nouă nu mai are loc pentru oameni ca mine.

Mă întreb: oare există vreo cale prin care două generații pot trăi împreună fără să se rănească? Oare voi reuși vreodată să-mi găsesc din nou locul în inima fiului meu?