Sub același acoperiș, dar cu sufletele despărțite

— De ce nu-mi spui adevărul, Radu? Ți-am găsit mesajele. Nu mai are rost să negi!

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătărie, cu fața spre el, în timp ce Ilinca, fetița noastră de opt ani, dormea în camera ei. Radu se uita la mine cu ochii goi, evitând să mă privească direct. Era pentru prima dată când simțeam că nu-l mai cunosc.

— Nu e ceea ce crezi, Ana. Te rog, nu face o scenă acum…

— O scenă? După tot ce am făcut pentru tine? După toți anii ăștia în care am tras amândoi la aceeași căruță? Cum ai putut?

Radu a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu capul în mâini. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip, să arunc cu ceva, dar m-am abținut. Nu voiam ca Ilinca să se trezească și să ne audă certându-ne din nou.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Radu a început să vină tot mai târziu acasă. Îmi spunea că are mult de lucru la service-ul auto unde era mecanic. Eu îl credeam, pentru că știam cât de greu e să ții o familie pe linia de plutire în România, mai ales când ratele la bancă nu-ți dau pace. Dar apoi au apărut semnele: mirosul străin de parfum pe hainele lui, mesajele ciudate pe telefon, privirea pierdută.

Într-o seară, după ce a adormit Ilinca, am luat telefonul lui Radu și am citit conversațiile cu o anume „Mirela”. Nu era doar o prietenie. Erau promisiuni, întâlniri pe ascuns și vorbe dulci pe care nu mi le mai spusese mie de ani buni.

— Ana, nu vreau să te rănesc. N-am vrut niciodată asta…

— Dar ai făcut-o! Ai făcut-o deja! Ce vrei să fac acum? Să mă prefac că nu știu nimic?

Radu a tăcut. În liniștea apăsătoare, am auzit cum ploaia lovea geamul. M-am gândit la Ilinca, la cum o să-i explic că tata nu va mai dormi cu noi în fiecare noapte. La cum o să-i spun că familia noastră nu va mai fi la fel.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme. Nici măcar nu m-a privit când a ieșit pe ușă. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Ilinca care m-a întrebat nevinovat:

— Mami, de ce ești tristă?

Am înghițit în sec și am zâmbit forțat:

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită.

Dar copiii simt totul. În zilele care au urmat, Ilinca a devenit mai retrasă. Nu mai voia să meargă la școală și plângea fără motiv. Învățătoarea m-a chemat la școală și mi-a spus că Ilinca nu mai vorbește cu ceilalți copii.

— Doamnă Popescu, s-a întâmplat ceva acasă?

Am dat din umeri și am mințit:

— Nu, doar e puțin răcită.

În realitate, eram la capătul puterilor. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine.

— Ana, nu poți lăsa lucrurile așa! Trebuie să vorbești cu el! Să vă gândiți la copil!

Dar cum să vorbesc când fiecare discuție se termina cu reproșuri și lacrimi? Cum să repar ceva ce nu mai are leac?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit cu capul pe genunchii mei, am primit un mesaj de la Radu: „Putem vorbi? Mi-e dor de voi.”

Am acceptat să ne vedem în parc, acolo unde ne plimbam când eram tineri și visam la o viață simplă și fericită. Radu părea obosit și îmbătrânit peste noapte.

— Ana, am greșit. Știu că nu merit iertarea ta. Dar nu pot trăi fără voi. Mirela nu înseamnă nimic pentru mine acum. Am fost slab… Am vrut doar să scap de presiunea asta care mă apasă zi de zi.

— Și eu? Eu n-am simțit presiune? Eu n-am avut nevoie de sprijin?

A tăcut din nou. Am simțit că nu mai avem nimic de spus unul altuia. Dar apoi m-am gândit la Ilinca și la cât de mult îl iubește pe tatăl ei.

— Radu, dacă vrei să rămâi lângă noi, trebuie să lupți pentru asta. Nu doar cu vorbe…

Au urmat luni grele. Am mers la consiliere de familie, am vorbit deschis despre temerile și frustrările noastre. Au fost zile când voiam să renunț la tot și să plec cu Ilinca la mama la țară. Dar ceva m-a ținut pe loc: poate speranța că oamenii se pot schimba sau poate teama de singurătate.

Familia noastră nu mai e ca înainte. Încercăm să reconstruim ceva din ruinele lăsate de minciuni și trădare. Ilinca zâmbește din nou uneori, dar încă tresare când ne vede certându-ne.

Mă întreb adesea: merită să lupți pentru o familie când sufletul tău e plin de răni? Sau e mai bine să iei totul de la capăt singură?

Poate că răspunsul îl găsim împreună… Sau poate fiecare trebuie să-și găsească drumul lui spre liniște.