Sub același acoperiș: Povestea unei mame care a luptat pentru fiul ei

— Nu ai fost niciodată destul de bună pentru fiul meu, Irina! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și resentimente. Stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu tremur. Era o seară de iarnă târzie, iar afară ningea liniștit, contrastând cu furtuna din sufletul meu.

— Mamă, te rog, nu mai începe, a încercat Mihai, fostul meu soț, să o tempereze, dar privirea lui era rece, ca și cum nu mai eram decât o străină pentru el.

Așa începea fiecare discuție de când am anunțat divorțul. Ani la rând am trăit în casa lor, mereu la cheremul Vioricăi. Ea decidea ce gătesc, cum îmi cresc copilul, chiar și ce haine port. Mihai era absent, mereu la muncă sau cu prietenii lui. Eu eram invizibilă.

Dar când am spus că vreau să plec, că nu mai pot trăi așa, s-a dezlănțuit iadul. Nu doar că Mihai a refuzat să accepte divorțul la început, dar Viorica a început o campanie tăcută de denigrare. Îi spunea lui Vlad, băiatului nostru de opt ani, că mama lui nu-l mai iubește, că vrea să-l lase singur cu „străini”.

— Vlad, mama ta vrea să te ducă departe de bunica ta! Nu-i pasă de tine! îi șoptea ea când credea că nu aud.

Am încercat să-l protejez pe Vlad cât am putut. Îl luam în brațe noaptea și îi spuneam povești despre curaj și dragoste. Dar vedeam cum se schimbă. Era mai retras, mă privea cu suspiciune.

Divorțul a fost greu. Mihai a cerut custodie comună, iar Viorica a venit la fiecare ședință de judecată cu dosare pline de „dovezi” că sunt o mamă nepotrivită: poze cu mine obosită, martori care spuneau că las copilul prea mult la televizor.

Într-o zi, când am venit să-l iau pe Vlad de la școală, el s-a tras înapoi.

— Nu vreau să vin la tine azi. Bunica zice că la tine e urât și că nu mă lași să mă joc pe tabletă.

M-am simțit sfâșiată. Cum să-i explic unui copil că tot ce vreau e binele lui? Că nu vreau decât să-l văd fericit?

După câteva luni, l-am cunoscut pe Radu. Era blând, răbdător și m-a ajutat să-mi recapăt încrederea în mine. Dar când Mihai și Viorica au aflat că am un nou partener, au început o nouă ofensivă.

— Îți aduci bărbați străini în casă! Ce exemplu dai copilului? m-a acuzat Mihai într-o zi, când a venit neanunțat.

— Radu nu e un străin pentru Vlad. Îl respectă și îl ajută la teme. Nu e vina mea că tu nu ai timp pentru el!

— Nu vreau ca fiul meu să fie crescut de alt bărbat!

Am simțit cum mi se taie respirația. Tot ce făceam era greșit în ochii lor. Orice pas înainte era întâmpinat cu două înapoi.

Într-o seară, Vlad a venit acasă plângând.

— Bunica zice că dacă stau cu tine și cu Radu o să mă uiți și o să faci alt copil cu el!

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Atunci am decis că trebuie să lupt altfel. Am mers la psiholog cu Vlad. Am vorbit cu avocata mea despre alienarea parentală. Am început să scriu tot ce se întâmplă într-un jurnal: fiecare vorbă grea, fiecare minciună spusă copilului meu.

Procesul s-a lungit luni întregi. Am avut zile când voiam să renunț. Prietenele îmi spuneau să plec din țară, să las totul în urmă. Dar nu puteam. Vlad era tot ce aveam mai scump.

Într-o zi de primăvară, judecătoarea m-a privit direct în ochi:

— Doamnă Popescu, văd aici un copil prins între două lumi. Ce credeți că ar trebui făcut?

Am tremurat toată:

— Să fie lăsat să iubească pe toată lumea fără să fie forțat să aleagă. Să nu mai fie folosit ca armă între adulți.

Viorica a izbucnit:

— Minte! Ea vrea să-l ia de lângă noi!

Judecătoarea a ridicat mâna:

— Destul! Copilul are nevoie de liniște!

În cele din urmă, am primit custodia principală. Vlad venea la mine în fiecare zi după școală și stătea la tatăl lui doar în weekenduri. Dar războiul psihologic nu s-a terminat.

Viorica încerca mereu să-l atragă cu cadouri scumpe sau promisiuni false.

— Dacă vii la noi mai des, îți cumpăr bicicleta aia roșie!

Am încercat să-i explic lui Vlad:

— Dragul meu, iubirea nu se cumpără cu jucării. Eu te iubesc oricum ai fi.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad e mai liniștit acum. Radu a devenit parte din viața noastră și îl respectăm pe Mihai ca tată al lui Vlad, chiar dacă relația noastră e rece.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă rănile astea se vor vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că dragostea adevărată nu manipulează și nu cere sacrificii absurde.

Mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: Oare câți copii sunt prinși între războaiele adulților? Câți părinți aleg să lupte pentru liniștea copiilor lor și nu pentru orgoliile proprii?