Sub același acoperiș, sub aceeași povară: Povestea mea despre lupta de a fi acceptată în propria casă

— Iar ai uitat să pui sare în ciorbă, Irina! a tunat vocea soacrei mele, doamna Mariana, din capătul mesei. M-am oprit din amestecat, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când primeam același reproș. M-am uitat spre Mihai, soțul meu, poate-poate îmi va lua apărarea. Dar el doar a oftat și a dat din cap, fără să spună nimic.

M-am simțit din nou invizibilă în propria casă. De când ne-am mutat cu soacra, după ce tata s-a îmbolnăvit și am avut nevoie de sprijin financiar, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă. Nu mai era casa mea, ci casa ei. Fiecare colțișor părea să poarte amprenta doamnei Mariana: perdelele grele de catifea, mileurile de pe fiecare suprafață, mirosul de lavandă artificială care mă sufoca.

— Irina, ai văzut că iar n-ai spălat bine vasele? Uite aici, la cana asta, e o pată! a continuat ea, ridicând cana spre lumină ca la tribunal.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Am vrut să răspund, să-i spun că am avut o zi grea la serviciu, că am alergat după Vlad la grădiniță și că nu mai am energie să fiu perfectă. Dar m-am abținut. Mihai s-a ridicat de la masă fără să spună nimic, iar Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari și întrebători.

În seara aceea, după ce am adormit copilul, m-am strecurat în baie și am plâns în surdină. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii. Cine sunt eu? Unde am dispărut? M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt o mamă și o soție proastă, dacă nu merit mai mult.

A doua zi dimineață, Mariana deja era în bucătărie când am coborât. — Să nu uiți să duci gunoiul înainte să pleci la serviciu! Și vezi că Vlad are nevoie de șosete curate, nu-i mai pune pe aceiași de ieri!

— Da, mamă… am răspuns încet, deși cuvântul „mamă” mi-a stat mereu ca un ghimpe în gât. Nu era mama mea. Mama mea mă întreba dacă sunt bine, dacă am mâncat, dacă am nevoie de ceva. Mariana doar cerea și critica.

La serviciu, colegele mele vorbeau despre vacanțe și planuri de weekend. Eu mă gândeam doar la drumul spre casă și la ce greșeală voi mai face azi. În pauza de cafea, Ana m-a întrebat:

— Irina, tu pari mereu obosită. E totul ok acasă?

Am zâmbit forțat: — Da, doar că Vlad e agitat noaptea…

Nu puteam să spun adevărul. Mi-era rușine să recunosc că nu mă simt bine în propria casă, că nu pot lua nicio decizie fără să fiu judecată.

Seara, Mihai a venit târziu. L-am așteptat cu masa caldă.

— Mihai, putem vorbi?

S-a uitat la mine obosit:

— Ce e?

— Nu mai pot așa… Simt că orice fac e greșit. Mama ta mă critică mereu și tu nu spui nimic.

A oftat:

— Irina, știi că nu avem altă soluție acum. E casa ei… Trebuie să avem răbdare până ne revenim financiar.

— Dar eu? Eu unde mai sunt? Unde e familia noastră?

A tăcut. Am simțit că vorbele mele se lovesc de un zid.

În weekend am încercat să fac ceva pentru mine: am ieșit cu Vlad în parc. Am stat pe bancă și l-am privit cum se joacă cu ceilalți copii. O mamă s-a așezat lângă mine.

— Ești Irina, nu? De la grădiniță? Sunt Simona, mama lui Darius.

Am zâmbit timid.

— Da… Vlad e băiețelul meu.

— Pari tristă… Totul e bine?

M-am uitat la ea și pentru prima dată am spus adevărul:

— Nu prea… Locuim cu soacra mea și simt că nu mai am aer. Orice fac e greșit.

Simona a dat din cap înțelegător:

— Știu cum e… Și eu am stat cu ai mei după ce s-a născut Darius. E greu… Dar trebuie să ai grijă de tine. Să nu te pierzi pe tine însăți.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Mariana a început iar cu reproșurile despre ordine și curățenie, am respirat adânc și i-am spus:

— Doamnă Mariana, știu că vreți totul perfect, dar fac tot ce pot. Și eu sunt om.

A rămas surprinsă. Mihai s-a uitat la mine mirat. Pentru prima dată am simțit că mi-am găsit vocea.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba prea curând. Dar știu că nu vreau să mă pierd pe mine însămi printre mileuri și reproșuri.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare voi ce ați face în locul meu?