Sub același acoperiș: Viața cu soacra mea, Elena

— Nu așa se face ciorba, Maria! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire!
Vocea Elenei răsună din bucătărie ca un tunet. Mă opresc din amestecat și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia zi de când soacra mea s-a mutat la noi, după ce și-a fracturat șoldul căzând pe scările blocului. Doctorii au spus că are nevoie de cel puțin trei luni de recuperare, iar soțul meu, Mihai, nu a stat pe gânduri: „Mama vine la noi. Nu se discută.”

Nu am avut curaj să mă opun. Dar în sinea mea, m-am simțit invadată. Casa noastră mică din Ploiești abia ne ajungea pentru mine, Mihai și fetița noastră, Ilinca. Acum, fiecare colțișor părea ocupat de prezența Elenei — cu mirosul ei de levănțică și vocea tăioasă care critica totul: cum gătesc, cum spăl rufele, cum o cresc pe Ilinca.

— Maria, nu vezi că fetița e prea slabă? Pe vremea mea, copiii mâncau tot din farfurie!
Încerc să-i răspund calm:
— Elena, pediatrul a zis că e normal pentru vârsta ei…
Dar ea oftează teatral și se întoarce cu spatele.

Seara, când Mihai vine acasă, mă găsește plângând în baie. Îmi spune să am răbdare, că mama lui e speriată și vulnerabilă. Dar eu simt că nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre modul în care aranjez hainele în dulap, Elena se retrage în camera ei și nu mai iese ore întregi. Ilinca vine la mine speriată:
— Mami, bunica plânge.
Mă duc la ea și o găsesc cu ochii roșii.
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-e dor de casa mea… De tatăl vostru… De vremurile când eram tânără și nu aveam nevoie de nimeni.

Pentru prima dată o văd altfel: nu ca pe un dușman, ci ca pe o femeie care a pierdut aproape totul. Îmi aduc aminte de poveștile lui Mihai despre copilăria lui săracă, despre cum Elena a crescut singură trei copii după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat.

Încep să-i aduc ceai dimineața și să-i ascult poveștile despre tinerețea ei la țară. Îi spun despre fricile mele — că nu sunt o mamă suficient de bună, că mi-e teamă să nu stric familia. Într-o seară, când Ilinca are febră mare și eu intru în panică, Elena mă ia de mână:
— O să fie bine. Știu cum e să te simți neputincioasă. Dar copiii sunt puternici.

Relația noastră nu devine perfectă peste noapte. Ne mai certăm din când în când — despre televizorul dat prea tare sau despre faptul că nu pun destul zahăr în prăjituri. Dar învățăm să ne cerem iertare. Într-o zi, când Elena reușește să meargă singură până la bucătărie fără cadru, plângem amândouă de bucurie.

Mihai observă schimbarea:
— Parcă sunteți alte persoane…
Elena zâmbește:
— Maria m-a învățat să am răbdare. Eu am învățat-o să pun mai multă sare la ciorbă!

Când vine momentul ca Elena să se întoarcă acasă, casa pare brusc prea mare și prea goală. Ilinca plânge după bunica ei. Eu mă simt ciudat — eliberată, dar și tristă.

Înainte să plece, Elena mă ia în brațe pentru prima dată:
— Să ai grijă de tine, Maria. Și mulțumesc… pentru tot.

Acum mă gândesc: câți dintre noi ne judecăm părinții sau socrii fără să știm prin ce au trecut? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să-i ascultăm cu adevărat?

Poate că nu e ușor să trăiești sub același acoperiș cu cineva atât de diferit de tine. Dar uneori tocmai diferențele ne apropie cel mai mult. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta și accepta?