Sub același acoperiș: Viața mea cu socrii

— Nu pune farfuria acolo, Ilinca! La noi, vasele murdare se lasă în chiuveta mică, nu pe blat! vocea doamnei Mariana răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi găsesc locul printre borcane cu murături și stive de prosoape. Era a treia zi de când mă mutasem cu Radu, soțul meu, în casa părinților lui dintr-un cartier vechi din Ploiești. Încă nu mă obișnuisem cu mirosul de ciorbă acră și cu pereții tapetați cu poze de familie în care eu nu apăream.

— Scuze, doamnă Mariana, am uitat… am murmurat, încercând să nu par prea afectată. Dar adevărul era că fiecare corectare, fiecare privire tăioasă mă făcea să mă simt tot mai mică. Radu era la serviciu, iar eu rămâneam singură cu socrii, încercând să nu deranjez, să nu ocup prea mult spațiu, să fiu invizibilă.

În prima seară, când am ajuns cu valiza la ușă, tata-socru, domnul Gheorghe, m-a privit lung peste ochelari și a spus:

— Să știi că la noi nu e ca la tine acasă. Aici avem reguli. Și sper că știi să gătești sarmale, că altfel Radu n-o să fie mulțumit.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. În mintea mea, îmi repetam: „E doar o perioadă. O să strângem bani pentru apartamentul nostru. O să fie bine.” Dar zilele treceau greu. Diminețile începeau cu zgomotul cratițelor și discuțiile aprinse dintre socri despre politică sau vecini. Eu mă strecuram în bucătărie să-mi fac cafeaua, dar mereu găseam deja masa ocupată de domnul Gheorghe care citea ziarul și bombănea:

— Iar ai pus zahăr în cafea? La noi se bea amară!

Încercam să râd, să mă adaptez, dar simțeam cum fiecare gest al meu era analizat. Seara, când Radu venea acasă obosit, îi povesteam printre lacrimi:

— Nu mai pot, Radu… Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ei.

El mă strângea în brațe și îmi șoptea:

— Ai răbdare, Ilinca. Sunt părinții mei… Nu vreau să-i supăr.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o duminică, când am încercat să gătesc o prăjitură după rețeta mamei mele, doamna Mariana a intrat în bucătărie și a început să râdă:

— Ce-i asta? La noi nu se pune scorțișoară în prăjituri! O să râdă toată familia de tine la masă!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am aruncat prăjitura la gunoi și m-am închis în camera noastră mică, unde singura fereastră dădea spre curtea vecinului. Acolo plângeam în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.

Timpul trecea și presiunea creștea. Socrii nu erau răi din fire, dar obiceiurile lor erau lege. Orice încercare de a aduce ceva nou era privită ca o ofensă. Când am propus să mergem într-o excursie doar eu și Radu, doamna Mariana a izbucnit:

— Cum adică să plecați singuri? Cine are grijă de casă? Cine face piața?

Radu s-a retras imediat:

— Hai să nu-i supărăm… poate altă dată.

Începusem să simt că nu mai am aer. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Cum e la socri?

Eu mințeam:

— E bine… Ne ajutăm unii pe alții.

Adevărul era că mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea. Într-o noapte, după o ceartă aprinsă între socri despre bani — certuri care se terminau mereu cu uși trântite și reproșuri — am ieșit pe balconul mic și am privit stelele. M-am întrebat dacă voi avea vreodată curajul să spun ce simt cu adevărat.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, privind pe fereastră. M-am apropiat timid:

— Aș vrea să vorbim…

Ea s-a întors brusc:

— Ce e?

— Simt că nu mă potrivesc aici… Încerc să fac totul bine, dar parcă niciodată nu e destul.

Pentru prima dată, am văzut-o ezitând. S-a așezat la masă și a oftat:

— Știi… nici mie nu mi-a fost ușor când m-am mutat cu socrii mei. Dar așa e la noi… familia trebuie să stea împreună.

Am simțit un nod în gât. Poate că nu eram singura care suferea sub greutatea tradițiilor.

În acea seară, i-am spus lui Radu:

— Ori găsim o soluție să avem casa noastră, ori mă pierd pe mine aici.

El m-a privit lung și pentru prima dată a înțeles cât de greu îmi era. Am început împreună să căutăm chirii modeste prin oraș. Nu era ușor — salariile mici, chiriile mari — dar pentru prima dată simțeam că luptăm pentru noi.

Când le-am spus socrilor că vrem să ne mutăm, au fost șocați. Domnul Gheorghe a ridicat tonul:

— Vreți să ne lăsați singuri? După tot ce-am făcut pentru voi?

Dar Radu a fost ferm:

— E timpul să avem viața noastră.

Mutarea a fost grea — lacrimi, reproșuri, promisiuni că „nu mai suntem familie”. Dar când am intrat în apartamentul nostru micuț, cu pereți goi și ferestre larg deschise spre oraș, am simțit pentru prima dată libertate.

Acum, când privesc în urmă la lunile petrecute sub același acoperiș cu socrii mei, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi renunță la sine pentru liniștea familiei? Poate că uneori trebuie să ne pierdem ca să ne regăsim… Voi ce ați fi făcut în locul meu?