Sub lumina ultimei superluni: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pleci nicăieri, Vlad! Ai auzit? Nu mă interesează ce vise ai tu cu chitara aia!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna în bucătăria mică, luminată slab de becul galben și de luna uriașă care se vedea prin geam. Era ultima superlună a anului, așa cum anunțaseră la știri, dar pentru mine era doar încă o noapte în care mă simțeam prins ca într-o capcană.

Mama, Elena, stătea la masă cu mâinile strânse pe șorț, privindu-mă cu ochii umezi. Știa că nu mai pot rămâne. Simțeam cum mă sufoc între pereții aceia plini de amintiri și regrete. Fratele meu mai mic, Radu, se uita la mine cu o amestecătură de admirație și teamă. El nu avea curajul să spună nimic.

— Tata, nu vreau să-ți fac rău. Dar nu pot să trăiesc viața pe care o vrei tu pentru mine. Nu pot să fiu mecanic la service-ul din sat toată viața! Vreau să cânt, să încerc măcar…

Ion s-a ridicat brusc, trântind scaunul de perete.

— Să cânți? Să mori de foame prin București? Să ajungi ca vărul tău, Sorin, care cerșește pe la metrou? Asta vrei?

Am simțit cum mi se strânge inima. Sorin fusese mereu oaia neagră a familiei. Dar eu nu eram Sorin. Eu aveam planuri, aveam o trupă care mă aștepta, aveam concerte programate. Aveam… pe Ana.

Ana era singura care mă înțelegea. Ne întâlneam pe ascuns la marginea satului, sub nucul bătrân, și visam împreună la o viață altfel. Ea era dintr-o familie la fel de strictă ca a mea, dar avea o lumină în ochi care mă făcea să cred că orice e posibil.

— Vlad, dacă nu pleci acum, n-o să mai pleci niciodată. Știi bine că tata n-o să te lase. Și nici ai mei pe mine… — îmi șoptea ea cu o seară înainte, sub lumina aceea ciudată a superlunii.

Am privit luna uriașă și am simțit că e un semn. Poate ultima șansă să-mi schimb destinul.

În noaptea aceea, după ce toți s-au culcat, mi-am pus chitara în husă și am ieșit tiptil din casă. Radu m-a prins de mână la ușă.

— Vlad… să nu uiți de noi. Și… să nu uiți cine ești.

L-am îmbrățișat strâns. Am simțit că-l las singur în fața furtunii care urma să vină.

Ana mă aștepta la marginea satului, cu un rucsac mic și ochii plini de lacrimi.

— Ești sigur?

— Nu știu dacă sunt sigur de nimic. Dar știu că aici nu mai pot rămâne.

Am pornit spre gară pe jos, sub lumina rece a superlunii. Fiecare pas era o luptă între vinovăție și speranță. În trenul spre București, Ana a adormit cu capul pe umărul meu. Eu nu am putut închide un ochi. Mă gândeam la mama, la tata, la Radu… La tot ce lăsam în urmă.

Primele luni în București au fost un coșmar. Am dormit pe la prieteni, am cântat prin baruri goale pentru câteva zeci de lei și o bere caldă. Ana și-a găsit repede un job la o cafenea, dar eu mă încăpățânam să trăiesc din muzică. Tata nu mi-a răspuns la telefon niciodată. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Ai mâncat? Ai unde dormi?”

Într-o seară friguroasă de octombrie, după un concert ratat într-un club aproape gol, am primit un mesaj de la Radu: „Tata e bolnav rău. Nu vrea să te vadă. Dar cred că ar trebui să vii.”

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am fugit la gară fără să-i spun Anei nimic. În trenul spre casă, am plâns pentru prima dată după mulți ani.

Când am ajuns acasă, l-am găsit pe tata slăbit, întins pe patul vechi din camera lui. M-a privit lung, fără ură, fără reproșuri.

— Ai venit… — a șoptit el.

— Am venit, tată.

— Să nu-ți fie frică să fii tu însuți… Dar nici să nu uiți cine te-a crescut.

A doua zi a murit. Am rămas cu un gol imens în suflet și cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău plecând.

Ana m-a sunat zilnic. Mi-a spus că mă așteaptă, că trebuie să-mi urmez visul mai departe. Dar eu nu mai știam cine sunt fără furia și dorința de a fugi.

Au trecut luni până când am reușit să mă întorc la București și să urc din nou pe scenă. De data asta nu mai cântam doar pentru mine sau pentru visurile mele naive. Cântam pentru tata, pentru mama, pentru Radu și pentru toți cei care nu au avut curajul să plece niciodată.

În noaptea următoarei superluni, am ieșit pe balconul mic al garsonierei mele și am privit luna uriașă peste orașul agitat.

M-am întrebat atunci: oare libertatea merită prețul vinovăției? Oare putem fi vreodată cu adevărat liberi fără să-i rănim pe cei pe care îi iubim? Voi ce credeți?