Sub povara greșelilor: Povestea unei familii românești între adevăr și iubire

— Nu deschide, Maria! Cine știe cine umblă la ora asta pe stradă, mai ales pe ploaia asta! vocea lui Viorel răsuna din sufragerie, amestecată cu zgomotul televizorului și trosnetul lemnelor din sobă.

Dar nu puteam să stau liniștită. Bătaia aceea slabă, aproape disperată, se auzea iar și iar, ca un strigăt mut. M-am ridicat, cu inima bătându-mi nebunește, și am deschis ușa. Două siluete mici, ude leoarcă, stăteau pe prag. Un băiețel de vreo șase ani și o fetiță ceva mai mică, cu ochii mari și speriați. Nici nu știu dacă am apucat să spun ceva. Băiatul a ridicat privirea spre mine și a șoptit:

— Ne ajutați, vă rugăm? Ne e frig…

În clipa aceea, tot ce știam despre viață s-a prăbușit. Am simțit cum mi se strânge inima de milă și teamă. Am tras copiii în casă, le-am dat haine uscate de la fiica mea, Ana, și le-am făcut un ceai cald. Viorel a venit bombănind:

— Maria, nu suntem azil! Ce-o să zică lumea dacă află că ții copii străini în casă? Și dacă au pățit ceva? Dacă ne trezim cu poliția la ușă?

Nu i-am răspuns. Nu puteam. M-am uitat la copiii aceia — Andreea și Radu — și am știut că nu-i pot lăsa afară. Mi-au povestit printre sughițuri că mama lor a plecat „să caute de muncă” și nu s-a mai întors. Tatăl? „Nu știm unde e.”

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Viorel era tot mai nervos, Ana se simțea dată la o parte, iar eu încercam să fiu mamă pentru patru suflete rănite. Vecina de peste drum, tanti Lenuța, a început să mă privească pieziș:

— Maria, ai grijă! Lumea vorbește… Cică ai luat copii de pe drumuri. Nu-i bine!

Îmi venea să urlu. De ce să fie rău să ajuți? De ce să fie rușine să fii om?

Într-o seară, Ana a izbucnit:

— Tu nu mă mai vezi pe mine! Tot timpul ești cu ei! Parcă nici nu mai sunt fata ta!

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Ana, tu ești sufletul meu. Dar copiii ăștia… dacă nu-i ajutăm noi, cine?

— Dar noi? Noi cine suntem pentru ei?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că nici eu nu mai știam cine sunt pentru mine însămi.

Viorel a pus piciorul în prag:

— Ori îi duci la Protecția Copilului, ori plec eu! Nu vreau necazuri!

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a murit la mină. Știam ce înseamnă să nu ai pe nimeni. Știam ce înseamnă să te uiți la alții cum trec pe lângă tine fără să te vadă.

A doua zi am mers la primărie. Asistenta socială, doamna Popescu, m-a privit lung:

— Maria, știi că nu e simplu… Dacă vrei să-i iei în plasament, trebuie acte, anchetă socială… Și nu toată lumea e pregătită pentru asta.

— Dar dacă îi las pe drumuri?

— Atunci îi ducem la centru.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Radu m-a întrebat încet:

— Doamna Maria… dacă plecăm de aici… o să ne mai găsească mama?

Nu am avut curajul să-i spun adevărul: că poate mama lor nu se va mai întoarce niciodată.

Au trecut săptămâni. Viorel s-a înmuiat puțin când l-a văzut pe Radu ajutându-l la lemne. Ana a început să-i citească Andreei povești înainte de culcare. Dar liniștea era fragilă — ca o pânză subțire care se poate rupe oricând.

Într-o duminică dimineață, când toți eram adunați la masă, s-a auzit iar bătaia aceea ciudată în ușă. Era mama copiilor — slabă, obosită, cu ochii roșii de plâns.

— Iertați-mă… N-am avut unde să mă duc… Am crezut că pot…

A căzut în genunchi la picioarele mele. Copiii au alergat spre ea plângând. Eu am simțit cum mi se rupe sufletul: voiam să mă bucur pentru ei, dar simțeam și o durere surdă — ca și cum pierdusem ceva ce abia învățasem să iubesc.

Viorel a oftat adânc:

— Maria… poate că ai făcut bine până la urmă.

Vecinii au început să mă salute din nou pe stradă — unii cu respect, alții cu suspiciune. Ana mi-a spus într-o seară:

— Mami… cred că am învățat ceva important: familia nu e doar sânge.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât de mult putem iubi fără să cerem nimic în schimb? Și cât de mult ne costă curajul de a face ceea ce credem că e drept? Poate că tocmai greșelile noastre ne fac oameni — sau poate că adevărata familie se naște din iertare.

Voi ce credeți? E posibil să construim fericirea pe suferința altora sau tocmai încercarea de a repara ce nu e al nostru ne face cu adevărat o familie?