Sub sticla spartă: Povestea unei fiice care a vrut să respire

„Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu fata perfectă pe care o vrei tu!” Am urlat cu vocea gâtuită, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Pitești. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și m-a privit de parcă aș fi spart ceva sfânt. „Irina, nu ridica tonul la mine! Eu te-am crescut, eu știu ce e mai bine pentru tine!”

Așa începe povestea mea. Nu cu o îmbrățișare, nu cu o aniversare fericită, ci cu o explozie de cuvinte pe care le-am ținut prea mult timp în mine. Am 28 de ani și încă mă simt ca o fetiță prinsă sub sticla groasă a așteptărilor mamei mele. De când eram mică, mi se spunea că trebuie să fiu „cuminte”, „ascultătoare”, „să nu fac de râs familia”. Tata a plecat când aveam șapte ani și de atunci mama a devenit tot universul meu – și gardianul meu.

Am crescut cu frica de a greși. Dacă luam un 9 la școală, mama spunea: „Puteai mai mult.” Dacă veneam acasă cu o prietenă nouă, mă întreba: „Cine e fata asta? Ce familie are?” Când am vrut să merg la facultate la București, mi-a spus că nu e sigur, că „fetele serioase stau acasă”. Am rămas la Pitești, la Litere, și am simțit cum visele mele se ofilesc ca florile uitate fără apă.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se lipeau de geamurile blocului nostru vechi, am cunoscut-o pe Ana. Era colega mea de la bibliotecă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu părul prins neglijent. Ana era tot ce nu eram eu: liberă, curajoasă, capabilă să spună „nu” fără să-i tremure vocea. Îmi povestea despre excursii la munte, despre cum și-a înfruntat părinții când a vrut să studieze arte. M-am agățat de prietenia ei ca de o gură de aer proaspăt.

Dar acasă, nimic nu se schimba. Mama mă controla la fiecare pas: „Unde ai fost? Cu cine? Ai mâncat? Ai băut apă?” Uneori îmi venea să urlu: „Lasă-mă să respir!” Dar nu puteam. Mă simțeam vinovată chiar și pentru gândurile mele.

Într-o seară, după ce am stat prea mult la Ana acasă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. „De ce-mi faci asta? De ce mă pedepsești?” m-a întrebat printre suspine. M-am simțit ca un monstru. Am încercat să-i explic că am nevoie de spațiu, că vreau să ies cu prietenii, că nu sunt copil. Dar ea a început să țipe: „Eu m-am sacrificat pentru tine! Tu nu știi cât am tras ca să ai tu tot ce-ți trebuie!”

Așa au trecut anii. Am terminat facultatea, am găsit un job la o editură mică din oraș. Îmi plăcea ce făceam, dar mama spunea mereu: „Nu te plătesc destul. Nu ai siguranță.” Când am încercat să-i spun că vreau să mă mut singură, a făcut criză de nervi: „Vrei să mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine?”

Într-o zi, Ana mi-a spus: „Irina, tu nu trăiești pentru tine. Trăiești pentru fricile mamei tale.” Am plâns atunci ca niciodată. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu recunoscătoare și una în care voiam doar să fiu eu însămi.

A urmat momentul exploziei. Era o duminică dimineața și voiam să plec la Brașov cu Ana și câțiva colegi. Mama s-a pus în fața ușii: „Nu pleci nicăieri! Dacă pățești ceva? Cine răspunde?” Atunci am urlat: „Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa!” Am ieșit pe ușă trântind-o după mine, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji ca ploaia de vară.

Am stat trei zile la Ana. Mama nu mi-a dat niciun semn. Când m-am întors acasă, era tăcere. Niciun reproș, niciun cuvânt. Doar privirea ei rece și distanța dintre noi – mai mare ca niciodată.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi construiesc viața mea – am reușit să-mi găsesc o garsonieră mică aproape de serviciu. Mama încă mă sună zilnic și uneori îmi spune că sunt egoistă, că am uitat cine sunt. Alteori tace minute întregi la telefon și simt cum vinovăția mă apasă din nou.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să fiu liberă cu adevărat sau dacă voi purta mereu cu mine vocea mamei ca pe o povară invizibilă. O iubesc, dar simt că iubirea ei mă sufocă.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Oare e greșit să vrei să respiri aerul tău? Poate că nu sunt singura care se luptă cu suferința tăcerilor nerostite și cu dorința de a fi văzută așa cum este ea – nu cum ar vrea alții.