Sub umbra trădării și a bolii: Povestea mea de renaștere

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci asta? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână rezultatul investigațiilor medicale. Pe masa din bucătărie, lângă plicul cu sigla spitalului Fundeni, telefonul lui vibra insistent. Un mesaj nou de la „Mona”. Nu era prima dată când vedeam numele acesta, dar acum, în lumina cruntă a diagnosticului de cancer, totul căpăta o altă greutate.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi, evitând să răspundă. „Nu e momentul acum, Irina”, a spus el încet, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se destramă sub picioare. Aveam 39 de ani, o fiică adolescentă, Ana, și o viață care părea până atunci aproape banal de normală. Dar într-o singură zi, totul s-a schimbat.

Am încercat să-mi adun gândurile. Cancer. Trădare. Singurătate. M-am întrebat dacă voi avea puterea să trec prin toate astea. Mama m-a sunat chiar atunci, ca și cum ar fi simțit că am nevoie de ea.

— Irina, ce faci? Pari răvășită la telefon. S-a întâmplat ceva?

Am izbucnit în plâns. „Mamă, nu știu cum să-ți spun… Am cancer. Și Radu… Radu mă înșală.”

A urmat o tăcere grea. Mama a venit la mine în acea seară, fără să spună nimic. M-a luat în brațe și m-a lăsat să plâng până nu am mai avut lacrimi.

În zilele următoare, am început investigațiile suplimentare. Spitalul era plin de oameni ca mine — speriați, obosiți, agățați de orice fir de speranță. În salonul meu era și Maria, o femeie de 50 de ani care trecea prin chimioterapie pentru a doua oară.

— Să nu lași boala să te schimbe în rău, mi-a spus ea într-o dimineață. „Și nici oamenii care nu te merită.”

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Radu venea rar la spital. Când venea, stătea puțin și părea mereu grăbit. Ana era confuză și furioasă. Într-o seară, a izbucnit:

— De ce nu mai vine tata acasă? Ce se întâmplă cu voi?

Nu am avut puterea să-i spun adevărul. I-am spus doar că tata are multe pe cap și că eu trebuie să mă concentrez pe tratament.

Într-o zi, am găsit curajul să-l confrunt pe Radu acasă.

— Spune-mi adevărul! O iubești pe Mona?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu mai știu ce simt pentru tine.

Atunci am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai voiam să fiu victima poveștii mele.

Am început să merg la psiholog. Doamna Popescu era blândă și răbdătoare.

— Irina, ai voie să fii furioasă. Ai voie să suferi. Dar ai și dreptul să te vindeci — nu doar fizic, ci și sufletește.

Am început să scriu într-un jurnal fiecare gând, fiecare frică, fiecare speranță mică pe care o mai aveam. Am descoperit că scrisul mă ajută să mă regăsesc.

Tratamentul era greu — chimioterapia mă lăsa fără vlagă, fără păr, fără poftă de viață. Dar Ana era acolo în fiecare seară, aducându-mi ceai sau citindu-mi dintr-o carte.

— Mami, o să fie bine. Eu cred în tine.

Într-o zi, după o ședință de chimioterapie, am găsit curajul să-i spun Anei adevărul despre tatăl ei.

— Ana, tata are pe altcineva…

A izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Am lăsat-o singură câteva ore, apoi am intrat la ea și am ținut-o strâns la piept.

— O să trecem împreună peste asta, i-am promis.

Radu a decis să plece de acasă după câteva luni. A lăsat un bilet scurt pe masă: „Îmi pare rău pentru tot.” Atât.

Au urmat luni grele — tratamente, facturi neplătite, nopți nedormite și griji fără sfârșit. Mama m-a ajutat cum a putut; uneori venea cu borcane cu zacuscă sau supă caldă, alteori doar mă ținea de mână când nu mai puteam vorbi.

Încet-încet am început să mă ridic. Am cunoscut oameni noi la grupul de sprijin pentru pacienți oncologici — oameni ca mine, care știau ce înseamnă frica și speranța amestecate într-un singur gând.

Ana a început să se deschidă din nou către mine. Într-o seară mi-a spus:

— Mami, eu cred că ești cea mai puternică femeie din lume.

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că poate chiar voi reuși să trec peste toate astea.

După un an de tratamente și lupte interioare, medicii mi-au spus că boala e în remisie. Nu știu dacă voi fi vreodată complet vindecată — nici fizic, nici sufletește — dar știu că nu mai sunt aceeași femeie care plângea neputincioasă în bucătărie.

Acum mă uit la Ana și la mama mea și știu că am pentru cine lupta. Și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm din propria cenușă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?