„Sunt doar un portofel pentru ei?” – Povestea unei mame românce care s-a pierdut printre așteptările familiei

— „Nu mai avem nimic în frigider, mamă! Trimite bani, te rog!” vocea Ioanei răsună în telefon, tăioasă și grăbită. E a treia oară săptămâna asta când primesc același mesaj. Mă uit la mâinile mele crăpate de la detergentul italian și la ceasul care arată ora 22:30. Sunt la capătul puterilor după o zi lungă de muncă în casa doamnei Rossi, dar nu pot să spun „nu”.

Mă numesc Mariana și am 48 de ani. Sunt dintr-un sat mic din Botoșani, dar de zece ani trăiesc mai mult printre străini decât acasă. Am plecat în Italia când fetele mele, Ioana și Cătălina, aveau 8 și 11 ani. Soțul meu, Viorel, a rămas cu ele. Am crezut că sacrificiul meu va aduce liniște și un viitor mai bun familiei. Dar azi mă întreb: ce am câștigat cu adevărat?

Când am ajuns prima dată la Roma, am plâns nopți întregi. Mi-era dor de mirosul de pâine caldă din cuptorul nostru, de râsul fetelor și chiar de certurile cu Viorel. Dar trebuia să fiu tare. Am început să lucrez la curățenie, apoi ca îngrijitoare la bătrâni. Trimiteam bani acasă lunar, iar la telefon fetele îmi spuneau mereu: „Mulțumim, mami! Ești cea mai bună!”

Anii au trecut. Fetele au crescut, iar eu am început să simt că legătura dintre noi se subțiază ca un fir de ață. Când veneam acasă de Crăciun, găseam casa curată, dar rece. Viorel era mereu obosit sau nervos, iar fetele stăteau mai mult pe telefoane decât cu mine. Încercam să le povestesc despre viața mea în Italia, dar păreau plictisite.

Într-o seară, după ce am trimis încă o sumă mare pentru taxa la facultate a Cătălinei, am sunat-o să-i spun cât de greu mi-a fost să strâng banii. „Știu, mami, dar toți colegii mei au haine noi și telefoane bune. Nu vreau să fiu altfel…” mi-a răspuns ea, fără să mă întrebe dacă sunt bine.

Am început să simt că nu mai sunt mama lor, ci doar un portofel ambulant. Viorel îmi cerea bani pentru reparații la casă sau pentru lemne de foc, dar nu mă întreba niciodată dacă mi-e dor sau dacă sunt sănătoasă. Odată i-am spus: „Viorele, nu mai pot! Mă doare spatele, mă doare sufletul…” El a tăcut o clipă, apoi a zis: „Ce vrei să fac? Dacă nu trimiți bani, ne descurcăm greu.”

Într-o vară am decis să vin acasă fără să anunț. Am vrut să văd dacă le lipsesc cu adevărat sau doar banii mei. Când am intrat pe poartă, Ioana era cu prietenii la barul din sat, iar Cătălina dormea după o noapte la discotecă. Viorel era la cârciumă. Am stat pe prispă și am plâns ca un copil.

Seara s-au adunat toți acasă. Le-am spus că vreau să rămân definitiv în România. Ioana a ridicat din umeri: „Și cine ne mai trimite bani?” Cătălina a oftat: „Mami, tu nu înțelegi cum e aici… Avem nevoie de tine acolo!” Viorel s-a uitat la mine ca la o străină: „Dacă nu muncești tu afară, ne întoarcem la sărăcie.”

Am simțit că tot ce am făcut s-a transformat într-o povară pentru ei și într-o rană pentru mine. Am încercat să le explic că banii nu țin loc de dragoste sau prezență. Dar păreau surzi la durerea mea.

Într-o noapte m-am dus la cimitirul din sat și am stat pe banca de lângă mormântul mamei mele. I-am vorbit în șoaptă: „Mamă, tu ai fi făcut la fel? Ai fi plecat și ai fi lăsat copiii doar ca să aibă haine noi? Sau ai fi rămas săracă lângă ei?”

A doua zi am decis să mă întorc în Italia. Nu pentru bani, ci pentru că acolo măcar știam cine sunt: Mariana care muncește cinstit și e respectată de bătrâna pe care o îngrijesc. Acasă eram doar un bancomat.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o cameră mică din Roma. Fetele mă sună doar când au nevoie de ceva. Viorel îmi trimite mesaje scurte cu liste de cumpărături. M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Poate că am dat prea mult fără să cer nimic înapoi.

Oare mai pot regăsi dragostea și respectul familiei mele? Sau sunt condamnată să fiu doar sursa lor de bani până la sfârșitul vieții?

„Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați continua să sacrificați totul pentru familie sau v-ați opri să vă regăsiți pe voi înșivă?”