„Sunt eu, Elisabeta. Am depus actele de divorț. Vreau, în sfârșit, să trăiesc pentru mine.” – Poveste din Pitești

— Ai înnebunit, mamă! Cum poți să faci asta? — vocea Ioanei răsună ca un ecou dureros în bucătăria noastră mică din Pitești. Mâinile îmi tremură pe dosarul cu actele de divorț, iar inima îmi bate atât de tare încât simt că o să-mi spargă pieptul. Miroase a cafea rece și a pâine prăjită uitată în toaster, dar nimic nu-mi poate liniști sufletul.

Ioana, fiica mea de 22 de ani, stă în fața mea cu ochii mari și umezi, ca și cum tocmai i-aș fi spus că lumea se sfârșește. Pe hol, aud pașii grei ai lui Sorin, soțul meu, care se apropie fără grabă, ca un judecător ce urmează să dea sentința. Știu că urmează scandalul. Știu că urmează reproșurile. Dar nu mai pot da înapoi.

— Nu mai pot, Ioana. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie să respir, să fiu eu însămi, să nu mă mai simt invizibilă în propria mea casă! — vocea mi se frânge, dar nu mă las doborâtă.

Sorin intră în bucătărie și se uită la mine cu acea privire rece pe care am ajuns s-o cunosc prea bine în ultimii ani. — Ce-i asta? — întreabă el scurt, arătând spre dosar.

— Actele de divorț, răspund încet, dar hotărât.

— Ai luat-o razna? După atâția ani? Pentru ce? Pentru cine? — tonul lui e plin de dispreț.

— Pentru mine, Sorin. Pentru mine! — izbucnesc.

Tăcerea care urmează e grea ca plumbul. Ioana plânge încet, iar Sorin iese trântind ușa. Rămân singură cu gândurile mele și cu o liniște apăsătoare care mă face să-mi aud fiecare respirație.

Nu a fost niciodată ușor cu Sorin. Ne-am cunoscut la facultate, la Craiova, când încă mai credeam că dragostea poate schimba totul. El era carismatic și sigur pe el, eu timidă și visătoare. După nuntă, m-am mutat la Pitești pentru el. Am renunțat la jobul meu de bibliotecară pentru a avea grijă de Ioana și de casă. Ani la rând am fost „soția lui Sorin” și „mama Ioanei”, dar niciodată Elisabeta.

Sorin a început să vină tot mai târziu acasă. Întâi au fost ședințele prelungite la serviciu, apoi ieșirile cu prietenii. Eu rămâneam singură cu grijile, cu facturile neplătite și cu un copil bolnav de gripă. Am încercat să vorbesc cu el, dar mereu găsea motive să mă facă să cred că eu sunt problema: „Ești prea sensibilă”, „Nu vezi cât muncesc pentru voi?”, „Femeile din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul”.

Când Ioana a crescut și a început să-și facă propriile planuri, am simțit cum golul din sufletul meu devine tot mai mare. M-am uitat într-o zi în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine era femeia aceea cu riduri adânci și ochi triști? Unde dispăruse fata care visa să scrie cărți?

Am început să merg la psiholog pe ascuns. La început mi-a fost rușine – ce-ar zice vecinele dacă ar afla? Dar acolo am învățat să-mi ascult vocea interioară și să accept că merit mai mult decât o viață trăită din inerție.

Într-o seară, după ce Sorin a venit acasă mirosind a alcool și a parfum străin, am știut că nu mai pot continua. Nu era doar infidelitatea lui – era lipsa de respect, indiferența, faptul că nu-i mai păsa nici măcar să ascundă adevărul.

— Elisabeta, tu nu vezi că fără mine n-ai fi nimic? — mi-a spus atunci, cu un zâmbet amar.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu mai voiam să fiu „nimic”. Voiam să fiu EU.

A doua zi am mers la notar și am început procedura de divorț. Am plâns tot drumul spre casă, dar lacrimile acelea au spălat ani de umilință și frică.

Acum stau aici, cu actele pe masă și cu fiica mea care nu mă înțelege. Mama m-a sunat ieri și mi-a spus că „o femeie trebuie să-și ducă crucea”, că „așa e la noi”, că „ce-o să zică lumea?”. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una – parcă divorțul e o boală contagioasă.

Sunt singură. Și mi-e frică. Mi-e frică de nopțile lungi când nu va fi nimeni lângă mine. Mi-e frică de privirile vecinelor când ies la piață sau la biserică. Mi-e frică de viitorul fără certitudini.

Dar știu că nu mai pot trăi altfel. Vreau să merg la teatru fără să cer voie. Vreau să citesc până dimineața fără să fiu certată că „iar pierd timpul”. Vreau să-mi cumpăr o rochie roșie fără să aud „nu-ți stă bine la vârsta ta”.

Într-o zi poate Ioana va înțelege că nu am făcut asta împotriva ei sau a tatălui ei, ci pentru mine – ca să-i arăt că o femeie are dreptul să fie fericită chiar dacă toți ceilalți îi spun contrariul.

M-am uitat azi dimineață pe geam și am văzut cum răsare soarele peste blocurile gri ale orașului nostru. Pentru prima dată după mulți ani am simțit speranță.

Mă întreb: câte dintre noi mai trăim viața altora doar de frica gândurilor celor din jur? Câte Elisabete se ascund după perdele groase și zâmbete forțate?

Poate e timpul să ne alegem pe noi însene.