„Sunt soția. Pot să intru?” – Povestea Anei și a lui Radu

— Bună seara. Sunt soția. Pot să intru?

Am simțit cum mi se taie respirația. Era o marți seară, ploua mărunt peste București, iar eu mă întorceam obosită de la serviciu, cu gândul la cearta stupidă pe care o avusesem cu Radu dimineața. Nu voiam să merg la meciul lui de volei, dar el insistase, spunând că e important pentru el. Am cedat, ca de obicei, și am ajuns la căminul studențesc unde se ținea meciul. Când am deschis ușa, înainte să apuc să spun ceva, o femeie brunetă, cu ochi verzi și privire tăioasă, mi-a tăiat calea.

— Sunt soția lui Radu. Tu cine ești?

Am rămas blocată. M-am uitat la ea, apoi la legitimația de acces pe care o ținea strâns în mână. Pe ea scria „Irina Popescu”.

— Eu sunt Ana… soția lui Radu, am bâiguit, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina m-a privit de sus până jos, apoi a zâmbit ironic.

— Interesant. Se pare că avem ceva de discutat.

Am intrat amândouă în sala mică de sport, unde băieții încă încălzeau terenul. Radu m-a văzut și a venit spre noi, cu zâmbetul lui larg, dar când a văzut-o pe Irina lângă mine, fața i s-a schimbat brusc.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, încercând să-și păstreze calmul.

Irina s-a apropiat de el și i-a aruncat legitimația pe jos.

— Poate le explici tu fetelor cine ești cu adevărat.

Totul s-a derulat ca într-un film prost. Colegii lui Radu au început să murmure, iar eu simțeam că mă sufoc. Am ieșit pe hol, tremurând din toate încheieturile. Radu a venit după mine.

— Ana, nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Cine e femeia asta? De ce spune că e soția ta?

A tăcut. Pentru prima dată în cei șapte ani de când eram împreună, nu avea răspunsuri. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește.

Am plecat acasă singură în acea seară. Pe drum, telefonul îmi vibra continuu — mesaje de la Radu, de la mama lui care mă întreba dacă sunt bine, chiar și de la sora mea, Simona, care auzise deja zvonuri de la prietenele comune.

Acasă, am stat pe canapea cu capul în mâini. M-am gândit la toate momentele când Radu dispărea sub pretextul „proiectelor la muncă”, la serile când venea târziu și mirosea a parfum străin. Am refuzat să văd semnele. Poate pentru că nu voiam să cred că omul pe care îl iubeam ar putea să mă trădeze atât de brutal.

A doua zi dimineață, Radu a venit acasă cu ochii roșii și fața obosită.

— Ana, te rog… lasă-mă să-ți explic.

— Explică-mi atunci! Cine e Irina?

S-a așezat lângă mine și a început să povestească. Cică ar fi fost o „greșeală din tinerețe”, o căsătorie făcută din impuls în timpul facultății, pe care nu a avut curajul să o anuleze legal niciodată. Irina plecase în Franța după un an și nu mai vorbiseră de atunci. El credea că totul s-a terminat.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O minciună frumoasă?

— Nu! Tu ești totul pentru mine! Am vrut să-ți spun de atâtea ori… Dar mi-a fost frică să nu te pierd.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam frică și regret sincer. Dar rana era prea adâncă.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama mea m-a sunat plângând:

— Ana, nu poți să-l ierți? Toți fac greșeli… Gândește-te la copil!

Simona însă era categorică:

— Nu-l lăsa să te calce în picioare! Dacă a mințit o dată, va mai minți!

Prietenii noștri au început să ne evite. Vecinii șușoteau pe la colțuri. La serviciu nu mă puteam concentra deloc; șefa mea, doamna Vasile, m-a chemat într-o zi la ea în birou:

— Ana, dacă ai nevoie de timp liber… ia-ți! Nu te forța.

Dar timpul liber nu vindeca nimic. În fiecare noapte mă întorceam pe toate părțile în patul gol și mă întrebam: cine sunt eu fără Radu? Cine suntem noi doi acum?

După două săptămâni de chinuri și discuții interminabile cu Radu — unele pline de lacrimi și reproșuri, altele tăcute și reci — am decis să mergem la notar. Irina a acceptat să semneze actele de divorț fără scandaluri suplimentare. Dar rana rămânea.

Într-o seară, după ce băiatul nostru adormise, Radu mi-a spus încet:

— Ana… știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să lupt pentru noi.

L-am privit lung și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Nu știu dacă pot să te mai cred vreodată…

Adevărul e că nici acum nu știu răspunsul. Încercăm să ne reconstruim viața pas cu pas — cu terapie de cuplu, cu discuții sincere și promisiuni noi. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă niciodată nu-l voi mai putea privi cu aceeași încredere? Dacă toată viața mea va fi umbrită de această trădare?

Poate că niciodată nu vom ști cu adevărat cine sunt oamenii pe care îi iubim cel mai mult. Sau poate tocmai asta e frumusețea — și riscul — iubirii adevărate?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o astfel de minciună?