Tăcerea de la masa de duminică: Când familia se destramă sub ochii tăi

— Zorina, te rog, nu mai veni duminica asta. Vrem să fim doar noi, să ne relaxăm puțin.

Cuvintele Anei, nora mea, încă îmi răsună în minte ca un ecou rece, deși au trecut deja trei săptămâni de atunci. Am rămas cu lingura în mână, în mijlocul bucătăriei, cu mirosul de sarmale plutind în aer și cu inima strânsă ca o bucată de carne uitată pe fundul oalei. Nu am avut puterea să răspund atunci. Am simțit doar cum mi se scurge sângele din obraji și cum, dintr-o dată, casa mea a devenit prea mare, prea goală.

Sunt Zorina, am 62 de ani și toată viața mea s-a învârtit în jurul familiei. Duminicile erau sfinte pentru noi. Încă de când era Vlad mic, făceam cozonaci împreună, iar el îmi fura stafidele din aluat și râdea cu gura până la urechi. După ce s-a însurat cu Ana, am încercat să păstrez tradiția. Am acceptat că nu-i place ciorba de burtă și că preferă salata de quinoa, dar am sperat că masa noastră va rămâne locul unde ne adunăm, unde ne spunem necazurile și bucuriile.

Dar Ana e altfel. Mereu grăbită, mereu cu ochii pe telefon. La început am crezut că e doar obosită sau stresată de serviciu. Apoi am început să simt că prezența mea o deranjează. Odată, când am adus plăcintă cu mere, a oftat și a spus: „Mamă Zorina, iar dulciuri? Noi încercăm să mâncăm sănătos.” Vlad a râs stânjenit și a schimbat subiectul. Am simțit cum mă retrag încet-încet din conversație, ca o umbră pe perete.

Într-o duminică, nepoata mea, Ilinca, s-a ridicat de la masă și a spus: „Mami, pot să merg la calculator? M-am plictisit.” Ana i-a făcut semn din cap fără să se uite la mine. Vlad a rămas cu privirea în farfurie. Am vrut să spun ceva, dar mi-am înghițit cuvintele. Nu voiam să stric atmosfera.

Apoi a venit acel telefon scurt și rece. De atunci, duminicile mele sunt tăcute. Mă trezesc devreme din obișnuință, pun cafeaua la fiert și mă uit la masa goală. Uneori mă surprind vorbind singură: „Vlad, ai grijă să nu-ți arzi limba cu ciorba!” Dar nu-mi răspunde nimeni.

Am încercat să-l sun pe Vlad într-o zi. Mi-a răspuns repede:
— Mamă, sunt la cumpărături cu Ana și Ilinca. Te sun eu mai târziu.
Nu m-a mai sunat.

M-am dus la piață și am cumpărat legume proaspete, ca pe vremuri. Am gătit o oală mare de supă și am dus-o la vecina mea, tanti Maria. Ea m-a privit lung:
— Ce-i cu tine, Zorino? Nu mai gătești pentru ai tăi?
Am dat din umeri și am zâmbit amar:
— Se pare că nu mai e nevoie de mine.

În fiecare seară mă uit la pozele de pe perete: Vlad mic ținându-se de rochia mea, Vlad adolescent cu ochii plini de vise, Vlad mire lângă Ana. Îmi dau lacrimile fără să vreau. Unde am greșit? Am fost prea prezentă? Prea insistentă? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă într-o familie care nu mă mai vrea la masă?

Într-o zi, Ana a postat pe Facebook o poză cu masa lor de duminică: avocado toast, smoothie-uri colorate și un zâmbet larg pe chipul Ilincăi. Sub poză scria: „Duminica în familie.” M-am uitat la imagine minute în șir. Am vrut să scriu un comentariu — „Să vă fie de bine!” — dar mi-am dat seama că ar fi fost doar un strigăt disperat după atenție.

M-am întâlnit cu sora mea, Lidia, la biserică. Ea mi-a spus:
— Lasă-i în pace, Zorino! Așa sunt tinerii acum. Nu mai au nevoie de noi decât când au probleme.
Dar eu nu pot să cred că tot ce mi-a rămas e să aștept să aibă nevoie de mine doar când le e greu.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit singur la mine. Era obosit și trist.
— Mamă… îmi pare rău că nu te-am sunat. E greu… Ana vrea liniște, eu vreau să fim toți împreună… Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.
L-am luat în brațe și am plâns amândoi.
— Vlad, eu nu vreau decât să știu că mai am un loc în viața ta. Nu vreau să vă stric liniștea… dar nici nu pot trăi ca o străină.
El m-a privit lung:
— O să găsim o cale… Promit.

Dar promisiunile se pierd repede în vântul cotidianului. Duminicile au rămas tăcute pentru mine. Merg la biserică dimineața, apoi mă întorc acasă și citesc sau tricotez pentru Ilinca — chiar dacă nu știu dacă va purta vreodată puloverul făcut de mine.

Uneori mă întreb dacă nu cumva fiecare generație trebuie să-și piardă părinții înainte ca aceștia să plece cu adevărat din lume. Dacă nu cumva rolul nostru e să ne retragem încet-încet, lăsând loc pentru alte obiceiuri, alte bucurii… Dar doare al naibii de tare.

Poate că nu mai sunt mama care gătește pentru toți duminica, dar încă sunt mama care își iubește copilul fără condiții. Oare câți dintre noi trăim aceeași tăcere? Oare cât valorează dragostea unei mame când nu mai are cui s-o arate?