Tăcerea dintre noi: Povestea Mariei, între două familii și o rană ascunsă

— Iar te duci la Stanca? Vocea lui Lucian răsună în bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din a-mi pune eșarfa la gât și îl privesc. Ochii lui sunt reci, plini de suspiciune.

— Da, mă duc. Are nevoie de cineva să-i aducă medicamentele și să-i facă cumpărăturile. Nu are pe nimeni altcineva, răspund încet, evitând să-l privesc direct.

— Nu are pe nimeni? Dar Petru? Fostul tău soț? El unde e? De ce trebuie tu să te duci mereu? Ce legătură mai ai cu femeia aia?

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu pot să-i spun adevărul. Nu pot să-i spun nimănui. Mă uit pe geam, la ploaia care cade mărunt peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Oamenii mă văd trecând aproape zilnic pe la tanti Stanca. Șușotesc. Unii spun că nu mi-am uitat fostul soț, alții că sunt nebună să mă mai implic în familia lui după tot ce mi-a făcut.

Dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte, acum zece ani, când viața mea s-a rupt în două.

Petru m-a părăsit fără explicații. Într-o seară ploioasă ca asta, a venit acasă, și-a strâns câteva haine într-o geantă și a plecat. Am rămas singură cu Vlad, băiatul nostru de șapte ani, și cu o mamă bolnavă care abia se mai ținea pe picioare. Tanti Stanca a fost singura care mi-a rămas aproape. Venea la noi cu supă caldă și vorbe bune, mă ajuta cu Vlad când eu nu mai puteam. A devenit ca o a doua mamă pentru mine.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut, dar a rămas mereu între două lumi: una în care tatăl lui era absent și alta în care eu încercam să fiu totul pentru el. Petru s-a recăsătorit rapid, iar eu am rămas cu răni adânci și întrebări fără răspuns.

Când l-am cunoscut pe Lucian, am crezut că viața mea va începe din nou. El era blând, atent cu Vlad, muncitor. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic, dar curat. Am început să zâmbesc din nou. Dar vizitele mele la tanti Stanca nu s-au oprit niciodată.

— Maria, oamenii vorbesc… Ce ai tu de împărțit cu femeia aia? mă întreabă Lucian într-o seară, când mă întorc târziu acasă.

— Nu pot să o las singură. E bolnavă, are nevoie de ajutor.

— Nu e treaba ta! Ai o familie aici! De ce nu poți să te rupi odată de trecut?

Nu îi răspund. Cum să-i spun că tanti Stanca știe adevărul despre noaptea aceea? Că ea e singura care știe ce s-a întâmplat cu adevărat cu Vlad?

Într-o zi, Vlad a venit acasă plângând. Era bătut de niște băieți mai mari din cartier. Petru nu era acolo să-l apere. Eu eram la muncă. Tanti Stanca l-a găsit în fața blocului și l-a dus la ea acasă. L-a spălat pe față, i-a dat o ciocolată și i-a spus: „Mama ta te iubește mai mult decât orice pe lume.”

A doua zi dimineață, Vlad a dispărut. L-am căutat peste tot: la școală, la prieteni, prin parcuri. Am sunat la poliție. Au trecut orele ca niște ani. Tanti Stanca a venit la mine acasă și m-a ținut în brațe toată noaptea.

L-au găsit abia dimineața, ascuns într-o scară de bloc vecină. Plângea și spunea că nu vrea să se mai întoarcă acasă dacă tata nu vine înapoi.

De atunci, ceva s-a rupt între mine și Vlad. A crescut tăcut, retras, mereu cu ochii în pământ. Eu am încercat să-l apropii de Lucian, dar el nu l-a acceptat niciodată ca tată.

Acum Vlad are 17 ani și stă mai mult pe la prieteni sau în camera lui. Nu vorbește cu mine decât atunci când are nevoie de bani sau de haine curate. Tanti Stanca e singura care reușește să-l facă să zâmbească.

Într-o zi, când mă duc la ea cu medicamentele, o găsesc plângând pe canapea.

— Ce s-a întâmplat?

— Am visat că Petru a murit… Și că Vlad a rămas singur pe lume…

Mă așez lângă ea și îi iau mâna în mâinile mele tremurânde.

— Știi că Vlad nu e singur… Are pe cineva lângă el.

— Da… Dar tu? Tu ai pe cineva lângă tine?

Nu știu ce să-i răspund. Lucian s-a îndepărtat de mine tot mai mult în ultimii ani. Îmi reproșează mereu că trăiesc în trecut, că nu știu să mă bucur de ceea ce avem împreună.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Lucian, îl găsesc pe Vlad în bucătărie.

— Mamă… De ce te duci mereu la bunica Stanca? De ce nu poți să fii aici cu noi?

Îl privesc lung și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Pentru că ea e singura care știe cât am suferit amândoi… Pentru că fără ea nu știu dacă aș fi rezistat…

Vlad oftează și pleacă fără să spună nimic.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate alegerile greșite pe care le-am făcut: la divorțul de Petru, la faptul că nu am reușit să-l protejez pe Vlad de suferință, la incapacitatea mea de a construi o familie nouă cu Lucian.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Lucian: „Nu mai pot continua așa. Ori rupi legătura cu trecutul, ori ne despărțim.”

Stau pe marginea patului și simt cum lumea mea se prăbușește din nou.

Merg la tanti Stanca și îi spun totul: despre mesajul lui Lucian, despre frica mea că îl pierd pe Vlad definitiv.

Ea mă ia în brațe și îmi spune:

— Maria, uneori trebuie să alegem între ceea ce ne doare și ceea ce ne ține în viață…

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare poți vreodată să te vindeci cu adevărat de trecut? Sau rănile vechi vor sângera mereu, oricât ai încerca să le ascunzi?