Tăcerea mamei: Unde se termină sacrificiul și începe grija de sine?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce nora mea, Irina, își strângea fetița la piept, iar fiul meu mă privea cu ochii mari, plini de neîncredere. Era o seară rece de octombrie, iar în casă plutea o tensiune pe care nici măcar mirosul de supă caldă nu o putea alunga.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Eu, Maria, femeia care a crescut singură un copil după ce soțul m-a părăsit pentru alta, eu care am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții din Ploiești ca să nu-i lipsească nimic lui Vlad. Eu, care am visat mereu la o familie unită, la nepoți care să-mi umple casa de râsete. Și totuși, în acea seară, am simțit că mă sufoc.

Totul a început când Vlad și Irina au rămas fără serviciu. Pandemia i-a lovit pe amândoi: el a fost dat afară de la tipografie, ea nu a mai avut clienți la salonul de coafură. Au venit la mine „doar pentru câteva luni”, cu promisiunea că vor găsi repede ceva. La început am fost fericită. Casa nu mai era goală, iar micuța Ana îmi lumina zilele. Dar lunile au trecut și nimic nu s-a schimbat. Vlad stătea toată ziua pe calculator, căutând joburi „mai bune”, Irina era tot mai irascibilă, iar eu simțeam cum fiecare colțișor al casei mele devine un câmp de bătălie.

— Mamă, nu poți să fii puțin mai înțelegătoare? Nu vezi că e greu pentru toată lumea? mi-a spus Vlad într-o seară, când i-am sugerat să-și caute ceva temporar.

— Vlad, și mie mi-a fost greu! Dar nu mi-am permis niciodată să stau cu mâinile în sân! am răspuns eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Irina nu spunea nimic. Doar mă privea cu acea privire rece, ca și cum aș fi fost o povară. Începuse să-și aducă prietenele acasă, să gătească feluri complicate care lăsau bucătăria vraiște. Îmi reproșa subtil că nu sunt destul de modernă, că nu înțeleg „generația lor”.

Într-o zi, am găsit-o pe Ana plângând în camera ei. Se certaseră din nou pe cine să o supravegheze. M-am aplecat lângă ea și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Mami și tati țipă mereu… Nu vreau să mai stau aici… vreau la grădiniță… mi-a șoptit printre suspine.

Atunci am simțit cum mi se rupe inima. Nu doar pentru ea, ci și pentru mine. Casa mea devenise un loc al conflictului, nu al liniștii. Am încercat să vorbesc cu Vlad și Irina.

— Poate ar trebui să vă gândiți să vă mutați cu chirie… Vă ajut cu cât pot… dar nu mai pot trăi așa…

Vlad a explodat:

— Vrei să ne dai afară? După tot ce ai făcut pentru mine? Acum când avem nevoie de tine?

Irina a izbucnit în plâns:

— Știam eu că nu suntem bineveniți! Mereu ai avut ceva cu mine!

Am rămas singură în sufragerie după ce au plecat trântind ușa. Am plâns ore întregi. M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Cum am putut să-mi dau afară copilul? Dar apoi m-am gândit la toate nopțile nedormite, la certurile zilnice, la sentimentul că nu mai am niciun colț doar al meu.

Au trecut două săptămâni până când Vlad m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Ne-am găsit ceva de închiriat. Nu-ți face griji pentru noi.

Nu mi-a spus „mulțumesc”. Nu mi-a spus „te iubesc”. Am simțit un gol imens.

Zilele au trecut greu. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Vecina mea, doamna Stanciu, mi-a spus:

— Maria, fiecare are dreptul la liniștea lui. Copiii trebuie să învețe să se descurce singuri.

Dar eu nu mă puteam opri din analizat: unde se termină sacrificiul unei mame? Când devine iubirea sufocantă? Cât poți să te anulezi pentru ceilalți fără să te pierzi pe tine?

Într-o duminică dimineață, Ana m-a sunat pe video:

— Bunica, când vii la noi? Mi-e dor de tine!

Atunci am simțit că poate nu am pierdut totul. Poate că uneori trebuie să pui limite ca să poți iubi sănătos.

Acum stau pe canapea și privesc pe geam frunzele care cad. Îmi pun mereu aceeași întrebare: Oare am greșit că am ales liniștea mea? Sau e timpul ca și mamele să-și dea voie să fie oameni?