Teama pentru viitorul fiului meu: Moștenirea care a sfâșiat familia

— Nu ai niciun drept să decizi singură, Irina! Casa asta a fost a părinților noștri, nu doar a lui Mihai!
Vocea Ancăi răsuna tăios în sufrageria rece, unde lumina de iarnă abia pătrundea printre perdelele groase. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu acte, iar Vlad, fiul meu de opt ani, stătea ascuns după ușa bucătăriei, cu ochii mari și umezi.

— Anca, Mihai a lăsat totul pe numele lui Vlad. E copilul nostru… — am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi s-a frânt.

— Al vostru? Dar noi? Eu? Mama? Nu merităm nimic? — Anca își strângea palmele în pumni, iar privirea ei arunca săgeți spre mine.

Așa a început totul. În ziua în care Mihai s-a stins, lumea mea s-a prăbușit. Nu am avut timp să plâng, să mă adun, să-i explic lui Vlad de ce tati nu mai vine acasă. Totul s-a transformat într-o luptă pentru supraviețuire, pentru dreptate, pentru liniște.

Mihai fusese sufletul familiei. Învățător respectat în satul nostru din Prahova, mereu cu o vorbă bună pentru toți. Când a murit, cancerul l-a luat pe nepregătite și pe el, și pe noi. În ultimele luni, nu mai era omul vesel pe care-l știam. Îmi amintesc cum mă ținea de mână în salonul spitalului:

— Irina, ai grijă de Vlad. Să nu-l lași pe nimeni să-i facă rău…

Atunci nu am înțeles ce voia să spună. Acum știu.

La câteva zile după înmormântare, Anca și mama lui Mihai au venit cu notarul la ușă. Au cerut să vadă testamentul. Când au aflat că tot ce aveam — casa bătrânească, pământul și ceva bani puși deoparte — îi reveneau lui Vlad, s-au schimbat la față. De atunci, fiecare zi a fost un coșmar.

— Nu e corect! — țipa mama-soacră la telefon. — Eu am muncit o viață pentru casa asta! Tu ce ai făcut? Ai venit aici și ai pus mâna pe tot!

Prietenii mei din oraș mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Dar ce puteam să le spun? Că nu mai dormeam nopțile de frică? Că Vlad se trezea plângând și mă întreba dacă o să vină cineva să ne dea afară?

Într-o seară, după ce Vlad adormise cu capul pe genunchii mei, am găsit curajul să-i răspund Ancăi:

— Dacă vrei partea ta, mergem la tribunal. Dar nu te mai apropia de Vlad!

A doua zi am găsit poarta spartă și câinele otrăvit. Am știut că e un avertisment. Am sunat la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic fără dovezi.

Am început să trăiesc cu frica în sânge. Mergeam la școală cu Vlad de mână și mă uitam peste umăr la fiecare pas. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șopteau că poate Mihai nu ar fi trebuit să lase totul copilului. Alții mă încurajau să nu cedez.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre lăcomie și iertare. M-am simțit expusă, ca și cum toată lumea știa povestea mea. După slujbă, tanti Maria m-a tras deoparte:

— Irina, nu te lăsa! Pentru Vlad trebuie să lupți! Copilul ăsta are nevoie de liniște.

Dar cum să-i dau liniște când eu însămi eram un munte de neliniște?

Procesul a durat luni întregi. Anca a adus martori care spuneau că Mihai promisese că va împărți averea. Mama-soacră a plâns în fața judecătorului și a spus că eu vreau s-o las pe drumuri.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, tanti Anca mi-a zis că dacă nu-i dăm casa o să ne ia poliția…

Atunci am simțit că cedez. Am plâns toată noaptea, fără să pot opri suferința care mă sufoca.

Dar dimineața m-am ridicat din pat și am decis că nu voi ceda niciodată. Am angajat un avocat bun din Ploiești și am început să adun dovezi: acte, declarații ale vecinilor, orice putea demonstra că Mihai a vrut ca Vlad să fie protejat.

În sala de judecată, când judecătorul a citit sentința — casa și pământul rămân lui Vlad — am simțit că mi se rupe o povară de pe umeri. Dar bucuria a fost scurtă: Anca a refuzat să mai vorbească cu mine vreodată, iar mama-soacră s-a mutat la o rudă din alt sat.

Am rămas singuri. Vlad a început să zâmbească din nou, dar eu încă tresar la fiecare zgomot în curte.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva ar fi trebuit să cedez o parte din avere doar ca să avem pace. Dar apoi îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit și știu că am luptat pentru el.

Oare cât valorează liniștea unui copil? Și cât de departe poate merge lăcomia celor pe care îi credeam familie?