Testamentul care a despărțit familia: Povestea mea, Irina

— Nu pot să cred că faceți asta! a țipat Vlad, trântind ușa sufrageriei atât de tare încât am simțit cum vibrează podeaua sub picioarele mele. Ana stătea pe canapea, cu ochii în lacrimi, strângând în mâini o batistă veche de-a mea. Doru, soțul meu, privea în gol, încercând să-și ascundă tremurul vocii. Eu? Mă simțeam ca și cum aș fi fost smulsă din propria viață și aruncată într-un film prost, unde nimeni nu mai știe cine e personajul negativ.

Totul a început cu o discuție aparent banală despre viitor. Aveam 59 de ani, Doru 64. Ne apropiam de pensie, iar gândul la ce va fi după noi ne bântuia tot mai des. Am muncit o viață întreagă: eu profesoară de limba română la liceu, el inginer la o fabrică din Ploiești. Nu am dus-o rău, dar nici nu am avut vreodată senzația că suntem bogați. Am strâns bani cu grijă, am renovat apartamentul vechi din centru, am ajutat copiii la facultate. Dar ceva s-a schimbat în ultimii ani.

Vlad, băiatul nostru cel mare, a început să ne ceară bani tot mai des. Ba pentru o mașină nouă, ba pentru ratele la apartamentul pe care și-l luase cu iubita lui, ba pentru vacanțe „ca toți oamenii normali”. Ana, fata noastră cea mică, părea mereu nemulțumită: „Toți colegii mei au părinți care le-au cumpărat case! Numai eu trebuie să stau cu chirie!”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce Vlad ne sunase pentru a treia oară în acea săptămână să ne ceară bani pentru „o urgență”, Doru a oftat adânc și mi-a spus:
— Irina, nu ți se pare că i-am crescut prea comozi? Că nu mai știu ce înseamnă să lupți pentru ceva?

Am tăcut mult timp. M-am gândit la copilăria mea în satul bunicilor din Buzău, la lipsurile de atunci, la cât de greu mi-a fost să ajung la facultate. M-am gândit la părinții mei care nu mi-au putut lăsa nimic altceva decât dragostea lor și câteva sfaturi bune.

— Poate că ai dreptate, am spus încet. Poate că ar trebui să facem ceva diferit.

Așa s-a născut ideea testamentului. În noaptea aceea am stat până târziu și am făcut o listă cu toate cauzele care ne-au atins sufletul: azilul de bătrâni din cartier, fundația care ajută copiii bolnavi de cancer, biblioteca liceului unde am predat zeci de ani. Am decis ca majoritatea averii noastre să meargă acolo. Pentru Vlad și Ana am lăsat o sumă modestă – suficient cât să-i ajute la nevoie, dar nu atât încât să-i facem dependenți.

A doua zi ne-am întâlnit cu avocatul. Îmi tremurau mâinile când am semnat actele. Doru m-a strâns de mână:
— Facem ce trebuie, Irina. Poate că nu vor înțelege acum, dar într-o zi…

Nu a trecut mult până când copiii au aflat. Vlad a venit primul acasă, furios:
— Cum adică lăsați banii unor străini? Noi nu contăm? După tot ce am făcut pentru voi?

Ana a plâns ore întregi:
— Nu vă pasă de mine! Toată viața v-am ascultat… Acum mă pedepsiți?

Am încercat să le explicăm că vrem să-i învățăm valoarea muncii și a responsabilității. Că vrem să dăm ceva înapoi societății care ne-a ajutat cândva. Dar nu au vrut să audă.

Seara aceea a fost un coșmar. Vlad a plecat trântind ușa. Ana s-a închis în camera ei și nu a mai vorbit cu noi zile întregi. Doru s-a retras pe balcon și a fumat țigară după țigară, privind în gol peste orașul luminat slab de felinarele vechi.

Au urmat săptămâni grele. Telefonul nu mai suna decât rar. Mesajele copiilor erau scurte și reci: „Am nevoie de bani”, „Trimite-mi actele pentru bursă”, „Nu pot veni la masă”. Prietenii ne întrebau ce s-a întâmplat; unii ne-au felicitat pentru curaj, alții ne-au privit ca pe niște ciudați.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la trei:
— Irina dragă, ai grijă… Copiii sunt sensibili. Să nu-i pierzi.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Am găsit-o pe Ana în bucătărie, făcând cafea.
— Mamă… chiar nu se mai poate schimba nimic?
— Ana… Nu e vorba că nu te iubim. Dar credem că e timpul să vă construiți singuri drumul.
Ea a oftat și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se liniștească. Vlad și-a găsit un al doilea job; Ana s-a mutat cu o prietenă și a început să economisească pentru avansul la un apartament mic. Relațiile noastre au rămas reci mult timp.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am rănit prea tare pe copiii mei. Dar apoi mă gândesc la bătrânii singuri din azil, la copiii bolnavi care vor primi o șansă datorită banilor noștri…

Poate că nu există decizii perfecte când vine vorba de familie și moștenire. Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească propriul drum.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E oare egoism sau curaj să-ți urmezi convingerile chiar dacă riști să-ți pierzi copiii?