Testamentul care a rupt tăcerea: Povestea mea despre familie, așteptări și dezamăgire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe masă, între noi, testamentul soacrei mele, doamna Lidia, era deschis ca o rană proaspătă.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu doar două zile înainte, Lidia fusese dusă la spital, iar acum, după înmormântare, notarul ne chemase să deschidem testamentul. Mă așteptam la orice, dar nu la asta: numele meu nu apărea nicăieri. Vlad primea apartamentul din Drumul Taberei, iar cumnata mea, Irina, primea casa de la țară din Prahova. Eu? Nimic. Nici măcar o amintire, o fotografie, o bijuterie veche.

— Nu e corect, a șoptit Vlad, uitându-se la mine cu ochii umezi. Știu cât ai făcut pentru ea…

Mi-am mușcat buza. În mintea mea se derulau anii petrecuți alături de Lidia: cum îi duceam cumpărături când era bolnavă, cum îi găteam supa preferată când avea gripă, cum îi ascultam poveștile despre tinerețe. Mă străduisem mereu să fiu nora ideală. Dar niciodată nu am simțit că sunt cu adevărat acceptată.

— Poate că nu m-a plăcut niciodată cu adevărat… am spus încet.

Vlad a dat din cap, neputincios. Irina tăcea, cu privirea pierdută pe fereastră. În aer plutea un amestec de tristețe și vinovăție.

Îmi amintesc prima mea întâlnire cu Lidia. Era o zi ploioasă de octombrie. Am intrat în casa ei cu un buchet de crizanteme galbene și un zâmbet timid. M-a privit de sus până jos și mi-a spus:

— Sper că știi să faci sarmale. Vlad e obișnuit cu mâncare ca la mama acasă.

Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu glumea niciodată cu adevărat. Mereu găsea ceva de criticat: ba că nu calc bine cămășile lui Vlad, ba că nu știu să fac cozonac ca ea, ba că nu mă îmbrac destul de „cuviincios”.

Anii au trecut și am încercat să-i câștig încrederea. Am mers împreună la biserică de Paște, am făcut curat la mormântul soțului ei, am stat nopți întregi cu ea când avea insomnii. Dar niciodată nu mi-a spus „mulțumesc”.

Când s-a născut fiica noastră, Mara, am sperat că lucrurile se vor schimba. Când am adus-o acasă pentru prima dată, Lidia a luat-o în brațe și a spus:

— Să sperăm că seamănă cu familia noastră.

M-am simțit invizibilă. Ca și cum tot ce făceam era mereu insuficient.

Acum, privind testamentul, toate aceste momente mă loveau ca niște valuri reci. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit eu undeva. Dacă nu am fost destul de bună. Dacă ar fi trebuit să mă impun mai mult sau să mă retrag mai devreme.

În zilele care au urmat, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Vlad era prins între mine și Irina, încercând să împace pe toată lumea. Irina evita orice discuție despre moștenire.

La o săptămână după deschiderea testamentului, am găsit curajul să vorbesc cu Irina.

— Irina, pot să te întreb ceva? De ce crezi că mama nu m-a trecut deloc în testament?

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu o sinceritate pe care nu i-o cunoșteam.

— Mama… era greu de mulțumit. Și cred că mereu a sperat că Vlad se va întoarce la fosta lui iubită… știi tu… Andreea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Dar noi suntem împreună de doisprezece ani! Avem un copil!

Irina a dat din umeri.

— Pentru ea nu conta. Ținea la tradiții… la sânge… la ideea ei despre familie.

Am plecat capul rușinată și furioasă în același timp. Nu era vina mea că nu eram „aleasa” ei. Dar tot eu sufeream consecințele.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise, Vlad m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nu lăsa asta să te schimbe. Pentru mine tu ești familia mea adevărată.

L-am strâns tare și am plâns în liniște pe umărul lui. Dar rana rămânea acolo: sentimentul că nu sunt văzută sau apreciată pentru cine sunt cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie ca să-mi vindec rănile vechi și să învăț să mă pun pe primul loc. Încerc să nu las decizia Lidiei să-mi definească valoarea sau relația cu Vlad și Mara.

Dar uneori mă întreb: Câți dintre noi trăim cu dorința de a fi acceptați de familiile partenerilor noștri? Cât de mult ar trebui să ne pese de părerea lor? Și cum putem merge mai departe când suntem răniți tocmai de cei pe care încercăm cel mai mult să-i mulțumim?

Poate voi găsi răspunsurile împreună cu voi… Sau poate doar timpul va vindeca această rană.