Toate Facturile Sunt Plătite, Dar Eu Nu Văd Niciun Bănuț: Povestea Norei

— Nora, ai pus la loc bonul de la Mega? Să nu uit să-l trec în tabel!
Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, ca de obicei când vine vorba de bani. Mă opresc din spălatul vaselor și-mi șterg mâinile pe șorț. Bonul. Mereu bonul. Îl scot din buzunarul gecii și îl las pe masă, lângă laptopul lui.
— Da, l-am pus.
— Bine, să nu uităm nimic. Știi că trebuie să ținem evidența la sânge.

Mă uit la el cum tastează frenetic, cu ochii încruntați. Vlad e contabil, iar pentru el fiecare leu are un loc clar, fiecare cheltuială trebuie justificată. De când ne-am mutat în apartamentul ăsta renovat de părinții lui, totul pare perfect din afară: mobilă nouă, electrocasnice scumpe, o fetiță de trei ani care râde toată ziua. Dar eu… eu mă simt ca o musafiră în propria viață.

Nu am card pe numele meu. Nu am acces la conturi. Vlad plătește tot: rata la bancă, întreținerea, grădinița Ilincăi, mâncarea, hainele. Dacă am nevoie de bani pentru ceva — chiar și pentru o cafea cu o prietenă — trebuie să-i cer lui. Și de fiecare dată simt că mă micșorez puțin.

— Nora, ai uitat să iei lapte!
— Vlad, n-am avut bani la mine…
— Ți-am dat ieri 50 de lei! Unde s-au dus?
— Am luat fructe pentru Ilinca și niște pâine…
— Trebuie să fii mai atentă! Nu suntem milionari!

Nu suntem milionari, dar nici săraci nu suntem. Vlad câștigă bine la firma de audit unde lucrează. Eu am renunțat la job când s-a născut Ilinca, la insistențele lui: „E mai bine pentru copil să stea cu mama acasă.” La început mi s-a părut firesc. Dar acum… acum mă simt ca o adolescentă care cere voie să iasă din casă.

Sora mea, Cristina, m-a întrebat într-o zi:
— Nora, tu ai vreun ban pus deoparte? Dacă ai vrea să pleci mâine, ai putea?
Am râs amar:
— Să plec unde? Cu ce? Vlad are grijă de tot…
— Tocmai asta e problema! Ai grijă să nu devii invizibilă.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. Invizibilă. Asta sunt? O femeie care nu poate cumpăra o carte fără să ceară voie? Care nu poate ieși la un ceai fără să justifice fiecare leu?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Vlad, aș vrea să-mi caut un job part-time. Poate chiar de acasă… Să am și eu niște bani ai mei.
El a ridicat din sprâncene:
— Și cine are grijă de Ilinca? Crezi că banii cresc în copaci? Eu muncesc destul pentru toți trei!
— Nu e vorba doar de bani… E vorba să simt că pot decide și eu ceva…
— Nora, nu te mai prosti! Ai tot ce-ți trebuie. Uite ce apartament avem! Uite ce copil sănătos! Ce-ți mai lipsește?

Am tăcut. Ce-mi lipsește? Libertatea. Respectul de sine. Sentimentul că pot face ceva fără să cer voie.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi carnetul meu de student. L-am deschis și am zâmbit amar: „Nora Popescu — Facultatea de Litere”. Aveam vise mari atunci: voiam să scriu, să predau, să fiu independentă. Acum scriu doar liste de cumpărături și justificări pentru fiecare cheltuială.

La grădiniță, educatoarea Ilincăi m-a întrebat dacă pot veni voluntar la atelierele de lectură:
— Avem nevoie de cineva care iubește cărțile!
Am simțit cum mi se aprinde o scânteie în suflet:
— Da! Vin cu drag!

Când i-am spus lui Vlad, a pufnit:
— Și asta cine o plătește? Ai timp de pierdut?
— Nu e plătit… dar mă face fericită.
— Fericită? Fericirea nu plătește facturile!

Am mers totuși la grădiniță. Copiii m-au ascultat cu ochii mari când le-am citit povești. M-am simțit vie pentru prima dată după mult timp.

Cristina m-a sunat într-o seară:
— Nora, hai la mine la un ceai! Doar noi două.
Am ezitat:
— Nu știu dacă pot… Vlad nu prea e încântat când ies fără el…
— Nora! Trebuie să-ți iei viața înapoi!

M-am dus. Am vorbit ore întregi despre tot ce mă apasă. Cristina mi-a pus în palmă o bancnotă de 100 lei:
— Ține-i pentru tine. Să ai un început.
Am plâns ca un copil.

Într-o zi Vlad a găsit banii ascunși într-o carte:
— Ce-s banii ăștia?! De unde îi ai?
— Sunt ai mei! De la Cristina!
A izbucnit:
— Deci acum ascunzi bani de mine?!

A fost prima dată când am țipat:
— Da! Pentru că nu-mi dai voie să am nimic al meu! Pentru că m-am săturat să cer voie pentru orice!
Ilinca a început să plângă în camera alăturată. M-am dus la ea și am strâns-o tare în brațe.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care trăiesc ca mine: cu facturile plătite și frigiderul plin, dar cu sufletul gol și buzunarele goale.

A doua zi am început să caut joburi online. Am aplicat la un post de corector pentru o editură mică din București. Când am primit răspunsul pozitiv, am simțit că respir din nou.

Vlad a fost furios când a aflat:
— Deci vrei să mă faci de râs? Să creadă lumea că nu sunt în stare să-mi întrețin familia?
— Nu e vorba despre tine! E despre mine! Vreau să fiu cineva!

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va înțelege sau poate nu. Poate voi reuși să-mi recapăt demnitatea sau poate voi pierde totul.

Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Oare câte femei trăiesc așa? Câte dintre noi acceptăm colivia doar pentru că are perne moi și ferestre curate?