Totul pe umerii mei: Povestea unei fiice care nu a avut voie să fie slabă

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot, mă auzi? — vocea mamei răsună spartă din bucătărie, printre aburii de la supa care dădea în clocot. M-am oprit în prag, cu mâinile pline de sacoșe, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când ajungeam la ea după serviciu, cu gândul că poate azi va fi mai bine. Dar nu era niciodată mai bine.

— Lasă, mamă, vin eu, nu te mai agita, îi spun încercând să-mi ascund oboseala. Îmi arunc geanta pe scaun și mă apuc să sting aragazul. Mama se așază greoi la masă, cu palmele tremurânde strânse în poală. O privesc și văd cum bătrânețea i-a furat din ochi lumina pe care o știam din copilărie.

— Unde e Vlad? — întreabă ea, aproape șoptit.

Înghit în sec. Vlad e fratele meu mai mic cu trei ani. Mereu a fost preferatul mamei, băiatul cu ochi verzi și zâmbet ștrengar, cel care aducea bucurie și necazuri deopotrivă. Eu eram fata bună, cea care nu ridica niciodată tonul, cea care aduna jucăriile după el și îi spunea mamei că nu e vina lui când sparge ceva. Acum Vlad locuiește la București, are o firmă de IT și o familie frumoasă. Suntem la doar 200 de kilometri distanță, dar parcă trăim pe continente diferite.

— Are treabă, mamă. Mi-a zis că poate vine duminică.

Mama oftează și-și freacă fruntea. — Mereu are treabă…

Mă apuc să spăl vasele, încercând să-mi ascund furia. De ce totul cade pe mine? De ce eu trebuie să fiu mereu aici? De ce Vlad e mereu scuzat?

În seara aceea, după ce am pus-o pe mama la culcare și am stins lumina în camera ei, am rămas pe hol, sprijinită de perete. Am scos telefonul și i-am scris lui Vlad: „Mama te așteaptă. Nu mai pot singură.”

Răspunsul a venit după două ore: „Sorina, știi că am deadline-uri. Încerc să ajung duminică. Ține-mă la curent.”

Am vrut să urlu. Să-i spun că deadline-urile lui nu încălzesc supa mamei, nu-i schimbă pampersul, nu-i țin mâna când plânge de durere. Dar n-am făcut-o. Am șters mesajul și am adormit cu ochii în tavan.

A doua zi la serviciu eram un robot. Colegii râdeau la glumele șefului, eu abia îmi țineam ochii deschiși. La pauză, colega mea Ana m-a tras deoparte.

— Sorina, tu ești bine? Pari… altfel.

Am zâmbit forțat. — E doar oboseala.

— Dacă ai nevoie să vorbești…

Mi-am mușcat buza. Ce rost avea? Cine ar înțelege cum e să fii mereu cea responsabilă? Să nu ai voie să cedezi?

Seara am ajuns iar la mama. O găsesc plângând încet în pat.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e dor de tata… Și de tine mică… Și de Vlad…

M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul alb. Tata a murit acum zece ani. De atunci, casa s-a golit încet-încet de râsete și s-a umplut de tăceri grele.

— Sunt aici, mamă…

— Știu… Dar tu ai viața ta…

Mi-au dat lacrimile. Ce viață? Viața mea e între serviciu și drumurile la tine. Prietenii mei s-au îndepărtat, iubitul m-a părăsit acum doi ani pentru că „nu eram niciodată disponibilă”. Nu-i pot spune mamei asta. Nu vreau s-o fac să se simtă vinovată.

În weekend Vlad chiar a venit. Cu soția lui, Andreea, și fetița lor blondă ca păpușa. Au stat două ore. Vlad a povestit despre proiectele lui, Andreea a făcut poze cu mama pentru Facebook, apoi au plecat grăbiți.

După ce au ieșit pe ușă, mama s-a luminat la față.

— Ce băiat bun am! Ai văzut ce frumos vorbește? Și ce familie are!

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine.

— Da, mamă…

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram din nou copil și alergam prin curte după Vlad. El râdea și se ascundea după cireșul din fundul grădinii. Mama ne striga la masă și tata ne făcea cu ochiul de pe prispă. M-am trezit plângând.

Au trecut luni de zile la fel: eu făcând naveta între viața mea suspendată și nevoile mamei; Vlad trimițând mesaje scurte și promisiuni vagi; mama visând la vremuri mai bune.

Într-o zi, după ce am dus-o pe mama la spital pentru analize, am izbucnit:

— Mamă, de ce tot eu? De ce Vlad nu poate să te ajute mai mult?

Mama s-a uitat lung la mine.

— Tu ai fost mereu cea puternică… Vlad… el nu știe să stea lângă suferință.

— Dar nici eu nu știu! — am strigat printre lacrimi.

Mama mi-a luat mâna în palmele ei reci.

— Știu… Dar tu rămâi tot timpul…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre Vlad sau despre mine. Era vorba despre rolurile pe care ni le-am asumat fără să vrem. Despre cum fetele sunt crescute să fie sprijinul tuturor, iar băieții să fie lăsați liberi.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege durerea mea. Că poate alte fiice sau fii vor avea curajul să spună „nu mai pot”. Că poate vom învăța să împărțim povara mai drept.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câte dintre noi suntem prizonierele propriei puteri?