Trădare, înmormântare și un stick USB: Cum am aflat adevărul despre soțul meu în cea mai neagră zi a vieții mele

— Nu pot să cred că s-a dus, Irina. Era un om atât de bun… — vocea mamei lui Radu tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Mă uitam la ea, dar nu reușeam să spun nimic. Îmi simțeam trupul ca pe o cochilie goală, iar cuvintele tuturor mi se izbeau de urechi fără să le pot pătrunde sensul.

În jurul meu, rudele se înghesuiau în sufrageria noastră mică din Ploiești, cu fețe lungi și priviri piezișe. Unii mă compătimeau sincer, alții doar bifau prezența la un eveniment neplăcut. Dar toți mă priveau ca pe o văduvă exemplară, ca pe femeia care și-a iubit bărbatul până la capăt. Dacă ar fi știut adevărul…

— Irina, ai nevoie de ceva? Să-ți aduc un pahar cu apă? — a întrebat-o cumnata mea, Simona, cu o voce fals grijulie. Am dat din cap că nu, deși simțeam că mă sufoc.

Nu plânsesem încă. Nici când l-am găsit pe Radu prăbușit în baie, nici când l-au dus la spital, nici când medicul mi-a spus că infarctul a fost fatal. Parcă totul se întâmpla altcuiva. Dar acum, în mijlocul acestui teatru de compasiune, simțeam că mă prăbușesc.

Am ieșit pe balcon să respir. Aerul era greu, mirosind a tămâie și a flori ofilite. Am scos telefonul să verific mesajele — reflex prostesc — și atunci am văzut stick-ul USB pe care-l găsisem în buzunarul hainei lui Radu când am pregătit hainele pentru înmormântare. Nu știam ce e cu el, dar ceva m-a împins să-l iau cu mine.

M-am strecurat în dormitor și am băgat stick-ul în laptop. Pe el era un singur folder: „Documente personale”. Am deschis primul fișier și inima mi s-a oprit pentru o clipă. Erau poze cu o femeie tânără, brunetă, zâmbitoare, ținându-l de mână pe Radu. În altă poză, el îi mângâia burtica rotundă de gravidă. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și lacrimile mi se adună sub pleoape.

Am continuat să deschid fișierele: mesaje de dragoste, bilete de avion spre Cluj, extrase de cont cu transferuri regulate către „Mara Popescu”. Un contract de vânzare-cumpărare pentru un apartament pe numele aceleiași femei. Totul era acolo: dovada unei vieți paralele pe care Radu o trăise ani de zile.

— Irina! Ce faci acolo? — vocea Simonei răsuna din hol. Am închis laptopul brusc și am ascuns stick-ul în buzunar.

La parastas, Mara a apărut la ușă cu un copil mic de mână. Toți au tăcut brusc când a spus:

— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră… Sunt Mara Popescu și acesta este fiul lui Radu.

Un val de șoapte s-a iscat printre rude. Mama lui Radu a leșinat pe loc. Simona a început să țipe:

— Minți! Radu nu ar fi făcut așa ceva!

Dar eu știam adevărul. Aveam dovezile în buzunar.

A urmat un scandal monstruos. Avocații au fost chemați chiar a doua zi. Mara avea acte pentru apartamentul din Cluj și pentru conturile alimentate lunar de Radu. Eu rămâneam cu apartamentul nostru mic și cu datoriile ascunse pe care le descopeream abia acum.

— Irina, trebuie să lupți! — mă îndemna prietena mea cea mai bună, Alina. — Nu poți să lași totul așa!

Dar eu nu mai aveam putere. Mă simțeam trădată nu doar de Radu, ci și de toți cei care mă priveau acum ca pe o fraieră care nu și-a dat seama niciodată cu cine trăiește.

Seara, după ce toți au plecat și casa era pustie, am scos stick-ul din nou. Am citit fiecare mesaj dintre Radu și Mara. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Apoi am început să scriu o scrisoare pentru fiica mea adolescentă, Ana:

„Draga mea Ana,
Știu că e greu să accepți ce s-a întâmplat. Știu că te doare și că te simți trădată. Dar vreau să știi că nu e vina ta și nici a mea. Oamenii fac alegeri greșite uneori, iar noi trebuie să fim suficient de puternice să mergem mai departe…”

A doua zi am mers la notar cu Mara. Ne-am privit în ochi pentru prima dată fără ură sau teamă.

— Nu vreau nimic din ce nu mi se cuvine — mi-a spus ea încet. — Dar copilul meu are dreptul la ceea ce i-a lăsat tatăl lui.

Am dat din cap și am semnat actele tremurând.

Au trecut luni până am reușit să dorm o noapte întreagă fără să visez trădarea lui Radu sau fețele celor care mă judecau. Dar într-o zi m-am privit în oglindă și am văzut altceva: o femeie care a supraviețuit celei mai negre zile din viața ei.

Acum mă întreb: câte dintre noi trăim lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem? Cât adevăr putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?